Se citează foarte adesea spusele unei mare regizor în conformitate cu care „teatrul este o întâlnire”. Cum despre regizorul în chestiune și creațiile lui pe care le-a cunoscut îndeaproape a scris adesea în minunatele lui cărți George Banu, devin oarecum mimetic și, despre întâlnirile mele cu criticul și profesorul de teatru de la Sorbona, aș dori să scriu în cele ce urmează. Fac, așadar, un exercițiu și sentimental, și de memorie, stimulat chiar de o afirmație găsită într-una din cărțile lui George Banu – „memoria este o sugativă, uitarea o radieră”.

George Banu a fost pentru mine înainte de orice o voce. Una a nopții. Auzită la microfonul Europei Libere, în spațiul emisiunii Teze și antiteze la Paris a Monicăi Lovinescu. Emisiune care și-a datorat și nașterea, și menținerea în grilă vizionarismului directorului Noël Bernard, care a știut să convingă managementul american că în noaptea comunistă lăsată asupra României (lăsare evocată de George Banu prin felul în care a descris finalul unui spectacol al lui Peter Brook, ca prin miracol ajuns la București), Parisul și valorile lui culturale continuă nu doar să îi intereseze, ci chiar să îi fascineze poate mai mult ca niciodată pe români. George Banu vorbea la radio despre spectacolele de teatru pe care le vedea la Paris, dar și în alte părți ale Lumii libere, despre marii regizori, anunțându-și deja vocația de inegalabil călător (vocație omagiată anii trecuți de un volum apărut atât în Franța, cât și la editura bucureșteană Nemira), dar și convingerea că „teatrul este mereu în altă parte”.

Nu, pe vremea aceea, liceanul care eram nu îl ascultam pe George Banu neapărat fiindcă aș fi fost cine știe ce preocupat de teatru, ci pentru că eram interesat de tot ceea ce însemna cultura franceză, pentru că mă fascina pasiunea discursului celui din fața microfonului și deoarece ascultam cam tot ceea se transmitea pe unde scurte.

Mai departe, odată ajuns student, nu mai țin minte care profesor anume de la Filologia clujeană ne-a indicat spre consultare câteva capitole ale cărții Arta teatrului. Care apăruse miraculos după ce George Banu alesese, în condițiile astăzi binecunoscute, exilul. Cartea văzuse, totuși, lumina tiparului poate și fiindcă era semnată în colaborare cu Mihaela Tonitza-Iordache și poate tocmai acesta era motivul în virtutea căruia radiera cenzurii nu intervenise și nu exilase volumul din memoria oamenilor și din fondurile lesne consultabile ale bibliotecilor.

A venit apoi 1989, a venit și primăvara anului 1990, atunci când George Banu împreună cu alții a organizat sub semnul urgenței (urgența, se știe, se numără printre descriptorii teatrului) festivalul Le printemps de la liberté. Un semn de generozitate, de solidaritate nu doar al Franței, ci și al criticului cu România și românii, dar și un indiciu al acelei plasări continue a acestuia între acel entre-deux pe care adesea l-a invocat în cărțile sale George Banu. Un entre-deux care, după părerea mea, nu se limitează numai la determinările lui strict geografice (ce poate fi mai simptomatic pentru aceasta decât trilogia Parisul personal în care, atunci când te aștepți mai puțin, apare câte o referință la București ori la o personalitate a culturii române?), ci și la preocupările intelectuale ale d-lui Banu care au oscilat între teatru și pictură, teatru și literatură, iubire și neiubire de teatru.

L-am cunoscut aievea pe George Banu în vara anului 1991, la Costinești, cu ocazia unui stagiu de formare a tinerilor critici de teatru găzduit de România. Profesorul de la Sorbona traducea din română în franceză și din română în franceză ceea ce spuneau unii și alții. La un moment dat a fost chemat intempestiv, iar Mircea Ghițulescu m-a rugat să preiau eu translația, plasându-mă astfel și pe mine într-un fel de entre-deux în care m-a găsit la revenirea lui în sală dl. Banu.

Esențială  pentru relația mea cu George Banu a fost însă, cred, întâlnirea cu cărțile sale. Care au început să apară în traduceri remarcabile datorate Cristinei Corciovescu, sus-menționatului Mircea Ghițulescu, inegalabilei Ileana Littera, Deliei Voicu, Ancăi Măniuțiu. Pe multe le-am citit în perioada în care îmi elaboram teza de doctorat, teză în care, în mod obligatoriu, trebuia să îi citez pe – pe vremea aceea foarte la modă – Patrice Pavis sau Anne Ubersfeld. „Scientismului” acestora în anii ’90 încă trendy, semioticii astăzi uitate, George Banu le opunea firescul, omenescul, sensibilitatea criticii de acompaniament. Am făcut atunci un nou entre-deux și uite așa, în teza mea despre efectul de spectacol, apar frecvent citate numele și scrierile lui George Banu. Scrieri, cărți pe care le-am citit pe toate, ca într-un vers celebru al lui Mallarmé, poet pe care l-a citat și George Banu. Cărți despre care am scris. Bănuiesc că am făcut-o cu oarecare pricepere, cu empatie, de vreme ce cel, între timp devenit și pentru mine Biță, a acceptat să facem împreună o carte. Un dialog nițeluș altfel. Purtat prin internet.

Cred că respectiva carte înseamnă întâlnirea mea deplină cu George Banu. Făcută posibilă de faptul – și aici îl parafrazez pe Biță – că da, nu văzuserăm, nu avuseserăm cum să vedem aceleași spectacole, dar citiserăm aceleași cărți. Multe dintre ele scrise chiar de el.