Declarându-se, în spiritul romanului „Acompaniatoarea” al Ninei Berberova, un însoțitor al artiștilor de decenii întregi, de la Jerzy Grotowski, Peter Brook sau Patrice Chéreau la Andrei Șerban și Gábor Tompa, criticul de teatru și scriitorul George Banu a devenit recent protagonistul unei inițiative editoriale rare, care se constituie într-un exercițiu de admirație.

Într-un moment în care admirația pare pe cale de dispariție, un asemenea exercițiu organizat propune, în două numere consistente, revista „Secolul XXI”. De data aceasta, George Banu nu este spectatorul, observatorul așezat în întunericul sălii, cu ochii la scenă, de la care așteaptă în continuare o încercare sau alta de seducție. Nu, acum este rândul observatorului să urce pe scenă și să se lase luminat de reflectoare, așa cum le îndreaptă spre el creatori și însoțitori cu care drumurile sale profesionale s-au întâlnit adesea, în forme diverse, ele în sine povești, artiști cu care a trăit experiențe unice, intelectuali cu care a împărtășit reflecții și, mai ales, nenumărate întrebări.

Căci spiritul interogativ este una dintre calitățile constante ale scrierilor lui George Banu, fie că vorbim despre exegetică, despre memorialistică sau despre publicistică. „George Banu, contemporanul nostru” este titlul ales pentru cele două numere, coordonate de Adina Ledeanu, ale acelei publicații din România la care a debutat cândva, înainte de a alege Franța, tânărul teatrolog, o publicație care a contribuit semnificativ la coagularea unor energii creatoare în comunismul opresiv dintr-o România vigilent vegheată de puterea politică. Parafrază justificată la deja clasicul titlu „Shakespeare, contemporanul nostru” de Jan Kott, mottoul acestui amplu portret din perspective diferite nu are cum să nu ne trimită cu gândul la „Cehov, aproapele nostru”, studiu publicat recent de George Banu însuși, după ani întregi de studiu dedicați operei cehoviene. Între Shakespeare și Cehov, două universuri pe care le-a frecventat și le-a cercetat asiduu, descoperind noi drumuri de acces către aceste două spirite care au anticipat atât de mult și în atâtea feluri mersul lumii și al omului, drumul profesional al criticul de teatru, care joacă un rol sau altul, în funcție de un context sau altul, își păstrează o seninătate intimidantă, neocolită însă de norii angoasei, o permanentă deschidere și o curiozitate suspect de reală.

Sub semnul darului, deci, un portret inedit, prezentat pe scurt de Alina Ledeanu în editorialul ei: „A rezultat o fericită simbioză: o carte cu prieteni și, nu mai puțin, portretul unic realizat caleidoscopic prin multitudinea și diversitatea darurilor, căci fiecare dar, ca într-o dublă oglindă, îl reflectă deopotrivă pe cel ce dăruiește și pe cel dăruit”. Invitați să facă un dar – un gând, o poezie, o mică poveste, o imagine etc. –, participanții la proiect au luminat diferite fațete ale personalității lui George Banu, în același timp luminându-se pe sine și un fel personal de a privi. Printre darurile făcute de prieteni de mai aproape și de mai departe, „invitatul special” publică un fragment din cartea sa „O lumină în inima nopții. Candelabrul, din spațiul intim pe scenă”, în curs de apariție în România, precum și mai multe texte confesive și eseul „Candoare și virtuozitate. Note despre circul chinezesc”.

Deloc simplu să treci în revistă, într-o simplă consemnare, un proiect atât de consistent, configurat din gânduri ale unor creatori atât de diferiți, veniți cu darurile lor: regizorul Felix Alexa a adus, de exemplu, poezia „Actorii” de Marin Sorescu, scenograful Dragoș Buhagiar și-a așezat declarația sub semnul artei lui Arcimboldo, iar Liviu Malița a venit cu un poem al lui Emil Botta. Alegându-și întotdeauna spațiul dintre lumi, zona de trecere, teritoriul neîngrădit, dintre profesii, dintre arte, George Banu, „omul-orchestră”, cum îl numește Laurent Gaudé, cu al cărui text se deschide secțiunea „Printre contemporani”, se conturează aici prin ipostaze complementare. Iar această complementaritate e o formulă compatibilă cu profilul său, ba chiar rămâne specifică personalității sale, permanent însoțită de o dimensiune interogativă, pe care, de altfel, o vedem în majoritatea scrierilor sale, iar acum  în „Istorie și decizii autobiografice”, prima sa confesiune din aceste numere ale revistei „Secolul XXI”, în care dialogul imagine-text este neîntrerupt, provocând cititorul să-și pună, tot timpul, alte și alte întrebări.

„O vitalitate creatoare, de un dinamism neobosit care l-a purtat pe varii meridiane”, remarcă Dan Hăulică în textul lui sau, scrie regizorul Mihai Măniuțiu, „călătorul paradoxal și, cel mai adesea, imprevizibil”, care „nu renunță la mirajul și la plăcerea de a fi surprins de ceea ce i se întâmplă” se conturează din această inițiativă rară ca inseparabil de figura cercetătorului care nu privilegiază liniștea monahală, ci preferă, deși nu întotdeauna, „zgomotul timpului”. În acest schimbător zgomot de fundal, intrinsec vieții înseși, de multe ori inseparabil de muzica, la fel de schimbătoare, a vieții, poate scrie despre Brecht, de exemplu, despre a cărui creație citim aici, despre teatrul japonez etc. Proteic, așa cum sublinia unul dintre participanții la acest volum, preferând diversitatea și multiplicitatea, criticul de teatru, scriitorul și profesorul se conturează aici dintr-un joc cuprinzător, caleidoscopic, colorat, care se ferește de retorica elogiului, lăsând libertatea, spiritul ludic și umorul să-și facă treaba.

Scriu despre George Banu, despre o carte sau alta de-a lui, despre o ipostază sau alta, personalități foarte diferite între ele, printre care Silviu Purcărete, Sorin Alexandrescu, Andrei Șerban, Claire David, Wanda Mihuleac, Emil Boroghină, Julia Varley, Matei Vișniec, Gábor Tompa, Adam Biro, Jean Pierre Naugrette, Sara Mamone, Patrice Martinet, András Visky. Scriind, povestind, reflectând cu nostalgie sau lejeritate, rememorând întâmplări, spectacole, cărți și oameni, ei și toți ceilalți participanți creează variațiuni diferite pe tema unui sentiment ce face figură din ce în ce mai palidă în cultura încrâncenată a prezentului: admirația.