O poveste de iubire imposibilă… Așa ar suna în câteva vorbe povestea din „Doi pe un balansoar”, textul lui William Gibson, pus în scenă la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, de Victor Ioan Frunză, avându-i în distribuție pe Corina Moise și Alin Florea. Corina Moise este o actriță specială, a debutat în film, a fost vedetă de televiziune, dar adevărata împlinire a găsit-o în teatru. A jucat pe scenele mai multor teatre din București și din țară, iar în prezent face parte din trupa fără nume a lui Victor Ioan Frunză, unde o puteți vedea în câteva creații excelente, precum cea din „Zbor deasupra unui cuib de cuci” sau „Livada de vișini”. De la cel mai recent rol al ei, cel din „Doi pe un balansoar”, povestea de dragoste dintre un avocat și-o dansatoare, ne-am început dialogul la o ceașcă de ceai, într-o grădină de lângă parcul Icoanei, într-o înserare de toamnă caldă, în care toate „drumurile” au dus tot la teatru… Teatrul această minunată aventură care a făcut-o să se descopere…

Cea mai recentă premieră a ta este „Doi pe un balansoar”, care se va juca în deschiderea Festivalului Zile și Nopți de Teatru la Brăila. Cum a fost întâlnirea ta cu acest text dulce și amar, care, altminteri, are o istorie interesantă pe scenele din România și e foarte iubit de public?

A fost foarte, foarte greu. Pe de o parte pentru că nu-i ușor să fii pe scenă două ore continuu în relație. Iar apoi, pentru că povestea m-a luat prin surprindere treptat. M-a surprins cât de departe se poate duce o relație… Și cât de adânc te poți duce tu, ca mijloace actoricești. Și pentru că joc o femeie cum eu nu-mi doresc să fiu… Sunt lucruri în femeia asta de care mi-e frică în viața mea.

Și care sunt acele lucruri?

Toleranța prea mare. Puterea de a îndura și de a accepta. Și incapacitatea de a se vedea pe sine.

Dacă ar fi să-mi spui două lucruri la care te asemeni cu fata din „Doi pe un balansoar”, care ar fi acelea?

Imaginea pe care încerc s-o creez atunci când intru într-o relație… și anume aceea de „eu pot, eu sunt puternică, eu nu am nevoie de nimic…”. Și asta e o imagine care are o doză de falsitate. Falsitatea aceea de care, până la urmă, avem nevoie ca să fim social acceptați. E ca un reflex social încercarea de a ne construi această imagine, că suntem independenți, puternici… E ceva atât de reflex, că e greu de construit pe scenă. Nu e o situație excepțională, e o situație naturală. Iar naturalul e mai greu de redat pe scenă decât e excepționalul. Iar al doilea lucru la care mă asemăn cu ea e nevoia de a mă dărui unui context și de a mă arăta.

Și două lucruri în care te deosebești profund de ea?

Ea e dansatoare amatoare și realizează că nu este, de fapt, un talent, ci e o visătoare. Spune asta despre ea și o acceptă. Eu am norocul să nu știu cum e să afli asta despre tine. Eu mi-am ales o meserie și mi-a fost dat să mi se confirme că acesta este un drum bun. Iar al doilea lucru la care ne deosebim fundamental e forța cu care își cere drepturile în final. Nu știu dacă sunt atât de fermă. Și e ceva ce caut.

Ai putea fi prietenă cu ea?

Da! Clar!

Și dacă ați ieși la o cafea, ce-ai întreba-o?

De ce ți-e frică?

Și ce crezi că ți-ar răspunde?

M-ar lua peste picior și ar zice: „Ce-i cu rahaturile astea de întrebări?” Un fel de a se ascunde…

Joci „Doi pe un balansoar” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. E diferit publicul din Brăila de cel din București?

Da, e oarecum diferit… Are mai multă răbdare. Și o capacitate mai mare de a primi povestea.

Din păcate, în multe cazuri apare o nevoie a artistului de a se expune pe sine doar de dragul de a se expune. De a-și etala mijloacele și conceptele de dragul de a o face. Povestea rămâne secundară. De-asta nu înțeleg de ce unii aleg un anume text pentru asta și se folosesc de el. Sigur că e important ca artistul să se caute. Dar uneori mi se pare că se produce o îndepărtare de la scop. De la adevăratul scop…

Dar ce caută publicul la teatru? De ce mai vin oamenii la teatru?

Caută povești. Și emoție… Să scape puțin din povestea lor. O formă de evadare.

Și ceea ce oferă teatrul românesc în acest moment satisface această nevoie a publicului? Oferta e conform așteptărilor?

Nu… Din păcate, în multe cazuri apare o nevoie a artistului de a se expune pe sine doar de dragul de a se expune. De a-și etala mijloacele și conceptele de dragul de a o face. Povestea rămâne secundară. De-asta nu înțeleg de ce unii aleg un anume text pentru asta și se folosesc de el. Sigur că e important ca artistul să se caute. Dar uneori mi se pare că se produce o îndepărtare de la scop. De la adevăratul scop…

Sunt peste zece ani de când ai terminat facultatea. Cum s-a schimbat de-atunci răspunsul tău la întrebarea: „De ce fac teatru?”

Sunt într-un moment în care reevaluez asta, într-adevăr. Răspunsul ar fi acum: simt că teatrul mă crește și mă ajută să mă descopăr. Cred că motivul pentru care fac teatru e în esență egoist. În fond, să fim sinceri, meseriile vocaționale au doza asta mare de egoism. Dar, pe de altă parte, când se produce acel schimb real cu publicul de-abia atunci simți cu adevărat că e o mare reușită și asta te îmbogățește.

Dar când te-ai apucat să faci teatru, motivul era același? Ca să te descoperi?

Aveam niște vise mai concrete, despre succes, bani, totul era permanent ascendent, ceva total imatur…

Deci între timp succesul nu mai contează atât de mult?

S-a schimbat felul cum percep ideea de succes. Atunci visam să port rochii scumpe și să merg la premierele mele de film, să calc pe covorul roșu… mai puțin prin țară și mai mult prin străinătate. Acum caut stabilitate. Stabilitate artistică în primul rând.

Familia ta era simplă, ai copilărit undeva la țară. Prea puține legături cu teatrul… Cum arată acum acel loc care ți-a fost acasă în copilărie?

Am avut o perioadă de câțiva ani buni, o paranteză în viața mea, în care am lăsat locul acesta departe, în sensul că am încercat să fug de ceea ce mi se părea „lumea mică de la țară”. Mi se părea că mă trage în jos, mi-era rușine. Mi-era rușine că venea bunica mea de la țară cu papornițele de rafie, în weekend când mai tăia o găină… și pentru că-i era frică să urce cu liftul ne striga de jos, din fața blocului, și mă jena atât de tare că trebuia să coborâm s-o ajutăm cu rafiile pe scări. Aveam nevoie să mi se confirme că sunt o fată de oraș. Să trăiesc ca o fată de oraș. Mă comparam cu colegii de la școală, care aveau familiile în oraș… Dar am închis paranteza. Și am înțeles că asta sunt, că o mare parte din cine sunt azi provine din copilăria aia sălbatică pe uliță, la baltă, la pădure. Mergeam cu vaca, mergeam cu oile… O aveam în grijă pe sora mea mai mică, rămâneam singure, învățam să gătesc, bunica îmi dădea să fac treabă, la câmp. Ei bine, mi-am dat seama că toată această experiență e, de fapt, un plus, un motiv de mândrie. E parte din mine și mă bucură. Și, cine știe?, poate c-o să mă întorc acolo. Pentru amintiri…

Care e cea mai frumoasă amintire care-ți vine acum în minte?

Toate zilele în care plecam cu căruța cu bunicul și mă lăsa să stau pe bancă lângă el, să mân calul.

E ceva ce ți-ai dorit foarte tare în copilărie și n-ai avut?

O, da, mai multe. Păpuși Barbie, clasica atenție mai susținută din partea părinților… Dar esențialul l-am avut.

Ai avut o jucărie pe care-o iubeai foarte tare?

Da, îl chema Nae. Aveam păpuși botezate după nume de personaje. Nae Girimea și Mița Baston. Tata era pasionat de teatru… Nae era o păpușă de cauciuc băiat și-l iubeam foarte tare.

Dar tatăl tău n-a vrut foarte tare să faci teatru… Și a plecat de pe pământ înainte să apuce să vină să te vadă pe scenă. Dacă ai putea să-i spui acum ceva, acum când faci teatru de câțiva ani buni, când ești o actriță cunoscută – ce i-ai spune?

Îi mulțumesc că a avut încredere, că a făcut saltul acesta de încredere. Mi-au dat libertatea s-o fac împotriva voinței lor. Asta i-aș spune: Mulțumesc! Și că mi-e dor de el.

E vreo întâlnire care te-a marcat în viața ta artistică? Cu un om? Cu un text? Cu un rol?

Da… Au fost niște scene din facultate. În care am avut revelații despre mine. Sonia în „Unchiul Vanea”. Și Alison în „Privește înapoi cu mânie”. Eu nu mă cunoșteam deloc. M-am gândit că am intrat în facultate dintr-o întâmplare, că e o întâmplare că m-a ales Adrian Pintea în grupa lui… Și așteptam să mi se înfunde, să descopere lumea că eu am intrat acolo din întâmplare. Iar atunci când am lucrat la aceste scene nu știu ce am făcut, dar am primit un feedback extraordinar. Și am realizat că nu mă cunosc. A fost o întâlnire de gradul trei cu mine însămi.

Sunt câțiva ani de când lucrezi cu trupa lui Victor Ioan Frunză. Ce-ai descoperit despre tine în perioada asta?

Am descoperit că sunt o luptătoare. Și că resursele mele sunt aproape nelimitate. Acolo îmi descopăr puterea în fragilitate și în momentele de mare îndoială. Acolo găsesc curaj și putere în momentele în care simt că nu mai am nimic.

Crezi că actoria e o formă de libertate sau dimpotrivă?

E o libertate direcționată. O libertate în niște jaloane. Uneori sunt liberă pe scenă, alteori simt că ceva îmi îngrădește libertatea. Uneori nu mă las eu suficient de liberă. Devin observatorul meu și sunt un observator critic. Și atunci nu reușesc să mă conectez cu libertatea mea reală. O seară bună e o seară în care ești liberă de tine!

Dar ce e libertatea?

Cred că e momentul când te simți în siguranță să exiști așa cum ești. Și când te simți în siguranță expunându-te.

Părerea mea sinceră este că pe cât am câștigat cu aceste noi forme de comunicare, pe atât de mult vom pierde, pentru că la nivel emoțional lumea se conectează foarte greu. Noi, ca să ne conectăm, trebuie să trecem întâi pe-acolo… Avem soluții pentru cum să ne trăim viața ca să avem succes. Soluții în trei sau în cinci pași pentru fericire… Și asta e, de fapt, o mare lipsă de libertate.

Dar lumea în care trăim ți se pare liberă?

Există o presiune socială care ne condiționează permanent. Și apoi e nevoia omului de a-și face standarde. Și e satisfăcut numai când atinge standarde construite după modele din jur. Pe de altă parte e nevoie și de niște rigori. Libertatea fără o oarecare disciplină seamănă cu haosul.

Cum ți se pare că a modificat lumea și mai ales teatrul comunicarea pe rețele de socializare? Cum modifică asta teatrul? Sau sensibilitatea?

Părerea mea sinceră este că pe cât am câștigat cu aceste noi forme de comunicare, pe atât de mult vom pierde, pentru că la nivel emoțional lumea se conectează foarte greu. Noi, ca să ne conectăm, trebuie să trecem întâi pe-acolo… Avem soluții pentru cum să ne trăim viața ca să avem succes. Soluții în trei sau în cinci pași pentru fericire… Și asta e, de fapt, o mare lipsă de libertate. Sunt oameni care nu mai știu cum e să stai două ore fără telefon. E un adevăr pe care puțini artiști îl recunosc, dar noi când ieșim din scenă și ne-am terminat treaba ne ducem la telefon… Fracturează foarte mult concentrarea și puterea de conectare reală. E o îngrădire a libertății ascunsă sub o libertate absolută. Avem toți acces, avem dreptul să vorbim despre noi, să ne facem cont… dar de fapt acel mediu virtual a devenit un teren de luptă. Și se lansează păreri ca și cum ar fi niște adevăruri absolute. Iar asta e periculos. Și obositor. Pentru că există prea multe adevăruri absolute…

Dacă ar fi să-mi spui care sunt atuurile Corinei Moise pe scenă?

Nu cred că e sănătos să am o părere foarte bine conturată despre atuurile mele. Dar… cred că sunt o prezență puternică. Și în rolurile de fragilitate, și în cele ale unor femei puternice. Și mi s-a spus că știu să ascult pe scenă…

Crezi că există un moment când se termină tinerețea?

Se poate termina oricând. Și la 20 de ani… Tinerețea se termină când nu mai vrei să înveți nimic. Când nu mai vrei să descoperi nimic.

Care crezi că e cea mai importantă lecție pe care trebuie s-o predai sau s-o primești în școală? În orice școală?

Empatia!

În istoria lumii există un loc, un timp în care ai fi vrut să fii? Un moment pe care-ți pare rău că l-ai ratat?

Aș fi vrut să fiu la un concert Queen…

Ai vrea să fii nemuritoare?

Da! Pentru că mi-e frică de moarte. Poate o să reușesc să mă împac odată cu ideea de trecere… Dar, da, acum aș vrea să fiu nemuritoare.

Nemuritoare sau nu, cum crezi c-o să arate teatrul peste… 100 de ani?

Nu-l văd având forma de azi. Dar în ceva se va transforma, cu siguranță. Pentru că oamenii au nevoie să se adune într-un loc, pentru un eveniment. Cred că ceea ce va dispărea este acest consum al artistului. Această nevoie de a spune povești… Cred că teatrul se va robotiza. Deja cerințele în ceea ce-l privește pe artist nu mai sunt atât de mari. În multe situații actorul doar servește unei viziuni… Și mai cred că se va goli de emoție. Și asta se va întâmpla cumva „firesc” având în vedere că atât de greu ne mai confruntăm cu emoțiile noastre în viața de zi cu zi. Reprimăm, aruncăm, ca să supraviețuim contextelor. Va fi greu să te întorci la emoție ca să faci teatru. E mult mai simplu să faci teatru după rețetă. Și există rețete pentru orice. Mă tem că și teatrul peste 100 de ani va avea o rețetă.