Premiile, medaliile, diplomele, succesele de tot felul sunt un ţel pentru care suntem antrenaţi de mici. De la bulinele aurii de pe panoul de onoare al grupei mici de la grădiniţă şi până la titlurile onorifice de glorie însemnele recunoaşterii meritelor sunt mize pe care ni le prestabilim pentru a da sens fiecărui gest de învăţare. Stimulentele fiecărei etape de construcţie a unei cariere importante, cu ecouri şi lauri sunt tolba de poveşti frumoase care ne fac să adormim puţin mai fericiţi. Vrem să fim aplaudaţi, ne dorim să „ne lăsăm urma” în amintirea colectivă şi ne găsim fiecare mici izbânzi personale sau mari reuşite, în funcţie de ambiţiile şi putinţele fiecăruia.

Astăzi iluzia reuşitei a devenit mult mai uşor de contorizat. În numărul de „aprecieri” virtuale se poate cuantifica în timp real impactul pe care activităţile noastre îl au asupra semenilor. Câte Likeuri, câte vizualizări, câţi followerşi, câţi subscriberi – la asa se rezumă gloria sfârşitului celui de-al doilea deceniu al  Secolului XXI. Şi iluzia simplităţii, a succesului comod, ne-a atrofiat nu doar spiritul de competiţie, ci şi imaginaţia şi puterea de concentrare. Dacă un copil care se filmează la el în dormitor poate să devină vedetă în timp relativ scurt, dacă nu ai nevoie de mai mult decât de un telefon deştept pentru a-ţi construi imaginea şi implicit afacerea, de ce ar mai fi nevoie să depui un efort suplimentar. Mirajul facilului, locul sub soare asigurat de simpla existenţă documentată video, indulgenţa generală şi aprecierea de-a valma a oricărui minim efort certifică băltirea iniţiativelor de care am început să suferim.

Competiţiile sportive au rămas singurul domeniu în care este în regulă să existe ierarhii. Cel care aleargă mai repede acela câştigă. Deşi, parcă ne bucurăm mai mult dacă nu face parte din majoritatea înfierată pentru simplul motiv că nu e dezavantajată de nicio hibă mai mult sau mai puţin închipuită. Nivelarea meritelor se face prin tamburi industriali deja şi ne grăbim să premiem cu apreciere şi elogii pe toată lumea doar pentru că au concurat. Diplomele de participare ajung încet-încet mai de preţ decât trofeele şi această complezenţă ne face într-adevăr mai buni, mai îngăduitori, mai lipsiţi de prejudecăţi şi mai atenţi la nevoile celuilalt, dar şi mai blegi, în fond.

Performanţa e din ce în ce mai puţin încurajată. Cei puţini şi meritoşi sunt înlocuiţi de cei mulţi şi egali, iar asta nu face decât să ne liniştească. Nu trebuie să excelezi neapărat pentru a fi special. Trebuie doar să fii tu însuţi şi să îţi accepţi limitele. Doamne-fereşte să faci vreun efort să le forţezi. Societatea te vrea cuminte, blând şi atoateiubitor. Calităţile sunt bune dacă le ai. Dar nici prea multe să nu fie, căci atunci pari cam privilegiat şi atunci să îţi cam fie ruşine că eşti şi frumos şi deştept, şi talentat, şi bogat. Mediocritatea e promovată la rang de valoare absolută, iar vârfurile sunt ciuntite pentru a corespunde cu înălțimea standard. Mai degrabă te celebrăm dacă ai vreun defect şi nu din milă, ci din convingerea că e normal să fie aşa. Şi cu cât îţi doreşti ceva mai imposibil şi cu cât te ambiţionezi să fii la locul nepotrivit, cu atât vom aplauda mai tare.

Ipocrizia contemporană este trecută cu vederea şi ne transformă realitatea într-un paradis absurd şi mincinos. Pe de-o parte încurajăm mediocritatea şi marketăm orice pseudo-izbândă a celor pe care politicos îi numim challenged, iar pe de alta trecem cu vederea sau chiar blamăm meritele celor care au toate calităţile pentru a reuşi în intenţiile lor. Modelele sunt din ce în ce mai bizare, mai contrafăcute şi mai pe toate gardurile. Poveştile inspiraţionale ne trag de mânăcă din toate paginile web, revistele, TED-urile şi conferinţele. Asta în timp ce stăm în cumpănă dacă e sau nu oportun să premiem o descoperire ştiinţifică, o performanţă sportivă sau o operă de artă în funcţie de trecutul sau filosofia de viaţă a celui care a realizat-o. Ştiinţele exacte pun beţe în roate acestei iniţiative mărinimoase. E mai greu de determinat cine va descoperi leacul pentru prevenirea cancerului şi va fi cam greu să îl obligăm să se încadreze obligatoriu în standardele minorităţilor aclamate. În artă, însă, unde contururile sunt estompate şi gusturile discutabile, e atât de uşor să strâmbăm din nas dacă Doamne-fereşte regizorul nu e nici femeie, nici gay, nici weight challenged, nici african-Aamerican.

În această zonă gri a meritelor, performanţa devine relativă şi e foarte posibil ca cei care sunt capabili de ea să nu şi-o mai dorească. E foarte posibil ca dictatura mediocrităţii să câştige definitiv dreptul de a reduce la tăcere excepţiile incomode mai repede decât am crede. În apus de eră a capodoperelor nu se mai nasc genii. Doar persoane speciale şi unice, care vor duce mai departe o umanitate în genunchi, fericită în inocenţa ei ipocrită.