Teoreticieni dintre cei mai serioși vorbesc nu fără motiv și nici lipsiți de argumente despre tot mai pronunțata ștergere a frontierelor dintre rolul principal și rolul secundar în teatrul contemporan. Operațiunea a început, probabil, odată cu marile piese ale lui Cehov și a continuat nestingherit până în zilele noastre. Fără a avea, măcar până în clipa în care aștern eu pe ecranul computerului aceste gânduri, vreo legătură cu ravagiile făcute de tot mai perversa și mai agresiva, după părerea mea, și cum nu se poate mai ridicola gândire auto-intitulat politic corectă. Care, iată, observ că intenționează să sacrifice recunoașterea valorii autentice în favoarea impunerii, uneori sub amenințarea unor sancțiuni dintre cele mai drastice, a unor procente egalizatoare al căror scop final este impunerea cu pretinse acte în regulă a mediocrității.

Cu toate acestea, nu doar în filmul și în teatrul românesc, îndeosebi acesta din urmă fiind frecvent acuzat și nu întotdeauna chiar pe drept de lipsa conectării ceva mai hotărâte la tot ceea ce înseamnă noile tendințe, continuă să se facă distincția între rol principal și rol secundar. Distincția nu vizează doar realitățile vieții teatrale concrete, nu numai premiile acordate la felurite gale și festivaluri. Reamintesc că ea se regăsea ca atare și în cel mai concret mod cu putință și într-un eșuat/uitat proiect de lege vizând modificarea sistemului de salarizare în ceea ce se cheamă îndeobște instituții de spectacole. Proiect în conformitate cu care ar fi urmat să fie mai bine plătiți actorii care joacă roluri principale decât cei care evoluează în roluri secundare ori care, pur și simplu, fac doar ceea ce se cheamă a duce tava.

Sigur, în esență, respectivul proiect de lege și prevederile legate de salarizarea diferențiată avea un anume grad de justificare. Căci nu e defel același lucru să îi joci pe Hamlet, Richard III ori pe ștersul însă, de fapt, atât de complexul și nuanțatul Torvald din Nora lui Ibsen și alta pe cutare cumătru ori nu știu ce sfetnic de taină al Măriei Sale. Care Mărie vă las să stabiliți dumneavoastră.

Atâta doar că în teatru își face simțit și reversul. Așa se face că îndeobște numai actorii proști își pierd vremea cu socotirea numărului de replici, în loc să se concentreze pe identificarea a tot ceea ce ar putea contribui la împlinirea rolului. Tocmai din acest motiv care în teatru înseamnă imprevizibil, mister, surpriză, artă, tocmai din cauza faptului că un spectacol bun refuză să se supună regulilor aride ale contabilității se întâmplă ca un mare actor să strălucească, să ia, cum se zice, caimacul, și într-o apariție de nici 10 minute.

Iată. Am văzut zilele trecute la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca un admirabil spectacol cu Lulu de Wedekind. Montat de excelenta regizoare din Ungaria Ezenyi Enikö, directoarea Teatrului de Comedie din Budapesta, în formidabila scenografie a lui Helmut Stürmer căreia i se asociau perfect minunatele costume create de Puszati Judit. Evoluează în spectacol aproape toți „greii Teatrului”. Dar cine nu e bun în ceea ce a devenit o obișnuință să se spună că e „trupa lui Tompa”? I-am văzut în  foarte bună condiție artistică pe foarte tânăra, dar deja consacrata Imre Éva, ca și pe Dimény Áron, Orbán Attila, Bács Miklós, Farkas Lóránd, Viola Gábor, Kézdi Imola, Váta Lóránd, Bodolai Balázs, Albert Csilla, Szücs Ervin, Bogdán Zsolt, Árus Péter, Gyenge Timea,  Fogarasi Alpár. Toți unul și unul. Cu toții evoluând în parametrii excelenței.

Însă ultimele minute ale spectacolului au fost dominate la modul categoric de urieșeasca, de electrizanta prezență a lui Bogdán Zsolt căruia i-a fost încredințat rolul lui Jack Spintecătorul. Carevasăzică, un actor de geniu, un artist-emblemă pentru ceea ce înseamnă astăzi teatrul, și nu doar de limbă maghiară, din România a așteptat mai bine de două ore și jumătate în culise pentru a onora o prezență pe scenă de doar zece minute. Prezență transformată într-o delicată, prețioasă bijuterie. Un actor mediocru ar fi asimilat, probabil, evoluția din Jack Spintecătorul cu ceea ce se denumește prin supărătorul cuvânt prestație. Bogdán Zsolt, prezent în ceea ce se cheamă în teorie rol episodic, s-a gândit să ne ofere o sărbătoare a artei actorului. O exemplificare defel didactică a ceea ce se cheamă valoare.