Extincţia criticii profesioniste de teatru nu mai este de mult o posibilitate, ci o realitate. Odată cu încrederea tot mai avântată, încurajată de mediul online, de a exprima orice opinie şi cu lejeritatea pe care o căpătăm cu fiecare nouă postare sau comentariu în a ne da cu părerea, judecata de valoare din cronicile scrise de profesionişti a piedut teren într-un timp relativ scurt. Nu e deloc alarmistă sau tânguitoare afirmaţia dezarmantă: a devenit un hobby să scrii cronică de spectacol. Numărându-mă printre puţinii tineri care au ales să fie critic de teatru nu ca hobby, ci ca full-time job, trebuie să menţionez că, într-adevăr, este un fel de lux. Dincolo de aspectele aride şi cumva măcinate în gol precum lamentaţii de prisos reluate în diverse contexte mai mult sau mai puţin oficiale, publice sau discuţii rămase fără concluzii, atitudinea critică reuşeşte cumva, totuși, să îşi continue existenţa. Nu este predictibil un viitor în care promovarea din blog-urile aflate în căutare de vizibilitate şi bartere va lua locul unei autorităţi, nu doar avizate de cunoştinţele academice, ci, în primul rând, de independenţa opiniei.

Primul filtru pe care îl consider indispensabil oricărui critic de teatru este asumarea unei subiectivităţi, bine ţinute sub control, şi încercarea obiectivării într-o pondere cât mai mare. Nu exsită obiectivitatea 100% a criticului, la fel cum o subiectivitate uşor impresionabilă, atitudinea de fan subjugat de fascinaţie şi emoţie nu poate sta în degetele celui care tastează o analiză ce se doreşte a fi pertinentă. Căci o cronică profesionistă de spectacol nu este o simplă opinie, ci o analiză bine argumentată a unui act artistic. Argumentele sunt, de cele mai multe ori, cele care fac diferenţa dintre  o postare exuberantă de blog şi un articol denumit tradiţional ca fiind profesionist. Trecerea de la mi-a plăcut la a fost bine pentru că, în care important este tocmai ce urmează după pentru că, este diferenţa esenţială. Argumentele şi instrumentele de analiză ale unui critic nu au voie să se rezume la o simplă înşiruire de calităţi sau defecte a căror singură raţiune este receptarea epitelială şi impresiile create de aceasta.

Apoi, atenţia la detalii şi capacitatea de a observa părţile componente ale unui spectacol, fiecare cu aportul specific adus ca parte integrantă din ansamblu, cât şi de sine stătător sunt alte mărci ale profesionistului care încearcă să cuprindă în ceea ce scrie nu doar stările pe care le resimte ca spectator, ci şi o punere în pagină structurată a ceea ce a vizionat. De altfel, detaliul care menţine echilibrul în felul în care receptez un spectacol este tocmai acest balans controlat între ipostaza de spectator iubitor de teatru şi ochi critic rece, atent la toate aspectele ansamblului spectacular. Cu cât acest mix este mai bine dozat şi procentele se apropie până la a doua zecimală de 50%-50%, cu atât subiectivitatea obiectivă a criticului va funcţiona mai optim.

Odată ce ipostaza de spectator profesionist se încheie cu ieşirea din sală, urmează partea activă a profesiei – scrierea efectivă a cronicii. Chiar dacă nu este un artefact, un articol conţine inevitabil o doză de creativitate şi depinde, paradoxal, tot de talent în ultimă instanţă. Observaţiile cât se poate de pertinente au nevoie de o formă cât mai fluentă şi coerentă pentru a putea fi primite, înţelese şi acceptate atât de public, dar şi de breasla teatrală din care face şi nu face parte criticul de teatru. Dacă limbajul folosit este excesiv de specializat, de bombastic-academic şi voit exagerat-intelectual, plasând atitudinea critică deasupra înţelegerii comune, efectul este de respingere a unui gând emis din start de pe o poziţie disproporţionată. Cu cât explicaţia argumentelor este mai plauzibilă, mai umană, mai clară şi, de ce nu, mai inspirată, cu atât argumentele date îşi vor găsi la rândul lor publicul ţintă.

Dacă în primă fază eşti citit de un număr redus de creatori direct interesaţi de fenomenul artistic, cu timpul, probând sinceritatea opiniilor, consistenţa argumentelor, lipsa parti-pris-urilor, asumare şi poziţionarea strict lipsită de orice interes, cercul cititorilor se va mări. Dacă nu mai există neapărat curiozitatea de a citi ce spune un cineva anume despre un spectacol înainte de a hotărî dacă merită sau nu să cumperi bilet, există curiozitatea de a-ţi controla propria părere. Autoritatea criticului care pare pierdută irecuperabil se reconverteşte treptat în certificarea opinilor; chiar dacă nu mai este cel care îţi spune unde să te duci şi unde nu, devine un posibil partener de dialog pe care îl cauţi pentru a-ţi verifica opinia formată în sala de teatru. Prin intermediul comentariilor şi al comunicării directe, din ce în ce mai mult, spectatorii cer lămuriri, validează sau invalidează opinia critică.

Privind publicul nu ca pe un elev care are nevoie de tălmăciri, căruia noi să îi explicăm ce a vrut să spună autorul, ci ca pe un conlocutor inteligent şi curios, alături de care putem purta un dialog constructiv şi inspiraţional, este posibil ca într-un viitor nu tocmai îndepărtat hobby-ul de a scrie cronică de spectacol să redevină o profesie adaptată la realitatea prezentului cu Like şi Share.