Nu cred să mai existe în România nici măcar un singur cotidian zis quality care să aibă ceea ce se cheamă distribuție națională și care să fi păstrat în structura lui tradițională și în formula print odinioară nelipsita pagină de cultură. Până mai deunăzi o pagină serioasă, făcută așa cum se cuvine de profesioniști ai scrisului, care aveau drept primă calitate capacitatea de a scrie bine, inteligent și, mai presus de toate, având cu adevărat habar despre ceea ce vorbesc.

Arareori ne este dat să mai găsim pe ici-pe colo, înghesuite într-un colț de pagină, pretinse cronichete de teatru ale căror semnatari se află în imposibilitatea de a face măcar diferența elementară dintre spectacol și piesă de teatru. „Cu rafinamente din astea să se ocupe cei de la revista Teatrul azi, cei de la revistele culturale, cei de la Amfiteatru! sau de la scena.ro !” ne spun grăbiți și enervați redactorii-șefi ai respectivelor jurnale atunci când îndrăznești să le atragi atenția că textele apărute la pretinsele lor rubricuțe de Teatru sunt prost întocmite, neinformate, conținând confuzii absolut revoltătoare și nemiluite greșeli din cauza cărora numele realizatorilor spectacolelor sunt schimonosite, dacă nu cumva sunt total și nedelicat trecute sub tăcere ori confundate. Cel mai adesea scenograful fiind asimilat cu scenaristul. „Ce vreți? Teatrul nu se vinde, nimeni nu cumpără gazeta pentru a citi în ea cronici de teatru! De-aia nu rentează să avem în redacții critici ori cronicari de teatru. Interesează doar detalii despre lucrurile ascunse, despre senzaționalisme ieșite la iveală din viețile artiștilor! Se caută exclusiv știrile despre logodne, nunți de zeci de mii de euro, despre divorțuri și botezuri din lumea show-biz-ului și, mai rar, a teatrului! Ele fac vandabil jurnalul, ele și mai ales moartea!”, încheie cinic conversația șeful de gazetă, socotind că oricum a pierdut deja mult prea mult timp cu tine.

În urmă cu exact două săptămâni, s-a prăpădit prematur unul dintre cei mai mari creatori de teatru pe care i-a avut România ultimelor decenii. E vorba despre regizorul și directorul Teatrului Bulandra, Alexandru Darie. Familia, apropiații artistului care erau la curent cu suferința acestuia au ținut-o cât mai departe de ochii lumii și ai presei. Au socotit că mult mai bine despre Alexandru Darie vorbește ultimul lui spectacol intitulat Coriolanus, după o mare și dificilă piesă shakespeariană decât știrile trecute prin filtrul senzaționalului despre boală și sacrificiile impuse de aceasta ori despre intimitățile prezente ori de multă vreme consumate din celebra familie a artistului. Toate au fost dizgrațios, mizer reactivate, puse pe tarabă, transformate în exponate menite să facă gazeta cât mai vandabilă.

În schimb, s-a vorbit mai puțin, în orice caz nu îndeajuns, despre marile spectacole care i-au purtat semnătura, despre ce au însemnat pentru teatrul românesc montări precum Jolly Jocker, Amadeus, Porțile, Zece hohote de râs de la Oradea, R.U.R de la Piatra Neamț, Cameristele  de la Teatrul Mic, Iluzia comică de la Comedie, Poveste de iarnă, Visul unei nopți de vară, Trei surori, 1794 sau Coriolanus de la Bulandra.

Pe la televiziuni au intervenit telefonic cei care îndeobște profită de astfel de evenimente tragice doar spre a se lustrui pe sine. Indiferent dacă au lucrat sau nu sub bagheta artistului. Mai nici un post de televiziune nu a avut imagini filmate grație cărora telespectatorii să își poată face o minimă idee măcar despre subtila retorică a imaginii care era cu minuție cultivată în spectacolele lui Alexandru Darie. Televiziunea publică a programat la repezeală interviuri, discuții, șuete cu regizorul. Nu și spectacole pentru simplul motiv că nu le are filmate. Fiindcă și acolo, în Calea Dorobanți 191, orice altceva contează. Cultura, arta, teatrul, în niciun caz! Nici ele nu sunt socotite vandabile. Nu aduc nici share, nici rating.