Prilej de mare bucurie decizia editurii ieșene Polirom de a publica în format livre de poche integrala scrierilor în proză ale marelui Albert Camus.
Ocazie de relectură, de data aceasta în limba română, în traducerea lui Daniel Nicolescu, a primului roman camusian (primul roman de facto, dar și de jure), Moartea fericită, așternut pe hârtie între 1936 și 1938, însă devenit public de abia în ziua de 4 aprilie 1971. Atunci când marea editură pariziană Gallimard făcea senzație, probabil că și rețetă, distribuind în librării această scriere până în respectiva clipă inedită.
Cum se explică distanța mai mult decât considerabilă dintre scriere și publicare? În bună și în cea mai mare parte prin scrupulozitatea, poate și încăpățânarea autorului care a subliniat în repetate rânduri importanța, dar și responsabilitatea cuvântului scris și lansat pe piață. Principiu căruia i-a rămas fidel nu doar în bogata lui activitate de gazetar, consumată îndeosebi în paginile ziarului Combat, ci și în activitatea literară.
Dacă Fața și reversul, o culegere de cinci nuvele scrisă între 1935 și 1937, a trecut de filtrul editorilor și a apărut în 1938, mai apoi Camus refuzând categoric orice ofertă de republicare, spunând că ceea ce a scris la 22 de ani este departe să îl mai reprezinte, în cazul Morții fericite s-a izbit mai întâi de un refuz de editare. Posibilul editor i-a sugerat lui Camus să rescrie romanul, acesta preferând însă să îl pună în ceea ce, din punctul lui de vedere, ar fi urmat să fie o definitivă așteptare. Nu știu, totuși, cum s-au aranjat până la urmă lucrurile, știu doar că finalmente scrierea a apărut postum.
În România, Moartea fericită a fost mult timp mai curând o carte despre care se vorbește, numărul celor care au citit-o în realitate fiind însă infinit mai mic. Eu am parcurs pentru întâia oară ceea ce ar fi trebuit să fie primul roman al lui Albert Camus în anii studenției, pe vremea când aveam mai puțin de 22 de ani. Nu neapărat ca obligație bibliografică derivată din condiția de student la secția de Franceză, ci, mai degrabă, intrigat de nenumăratele referințe pe care le făcea la respectiva carte profesoara mea de Literatură franceză din secolul XX, de la Literele clujene, d-na Rodica Baconsky, atunci când ne vorbea despre Străinul. Capodoperă în bună parte anunțată de Moartea fericită.
Personajul principal din Moartea fericită se cheamă Mersault, numele celui din Străinul fiind diferențiat doar de o literă în plus, Meursault. Ca și personajul din Străinul, cel din Moartea fericită este dominat de simțuri, foarte adesea exacerbate, se simte în largul lui atunci când trupul îi este binecuvântat și învăluit de soare și de mare, Precum viitorul Meursault din Străinul, Mersault din Moartea fericită petrece nesfârșite ore dormind ori făcând dragoste. Este încercat de gelozie, se dorește proprietar necondiționat al amantelor sale, deși nu s-ar zice că ar fi chiar până peste cap îndrăgostit de Marthe. Este un funcționar mărunt, un grefier cu program fix (de aici poate și alura de proces verbal a cărții care se conservă ca atare și în Străinul), cu opt ore de birou, cu duminici marcate de egalitate, repetiție, contemplarea orașului, ore ce nu se deosebesc defel unele de altele, monotonie. Monotonie ce îl va roade, se va afla și la originea bolii și nebuniei lui Caligula din piesa omonimă.
Descrierea unei astfel de zile deține o pondere însemnată în Moartea fericită. Ilustrând, ca și restul romanului, ceea ce Roland Barthes (alt nume-hit al studenției mele) numise gradul zero al scriiturii, într-o carte-cult care se pare că ar fi fost zămislită în anul petrecut de viitorul mare critic la București.
Și în biografia lui Mersault, mama și moartea acesteia dețin o pondere aparte, la fel cum dețin și Mediterana, și referințele la magica Tipasa, dar și cele la cartierele algeriene sărace ori la tuberculoză. Lui Mersault din Moartea fericită îi lipsesc banii, dar și timpul. Iar cum timpul se cumpără, tocmai spre a-și putea permite luxul timpului, Mersault comite o crimă. Devine un fel de asasin plătit îndeplinindu-i astfel dorința lui Roland Zagreus, fost amant al iubitei sale actuale, Marthe, acum infirm, însă putred de bogat ca urmare a unor acțiuni mai mult decât ilicite. Iată și o primă diferență. Dacă personajul principal din Străinul înfăptuiește crima din cauza Soarelui, cel din Moartea fericită o face cu scopuri, intenții și dorințe mult mai pământene. Mai terre-à-terre, cum spun francezii. Poate și fiindcă Moartea fericită nu are, nu avea cum să aibă anvergura filosofică a Străinului.
Ceea ce se întâmplă și este descris cu lux de amănunte în prima parte a romanului, parte intitulată Moartea naturală, pregătește substanța faptelor, a călătoriilor din cea de-a doua parte. Ore și ore petrecute în tren, în mici hoteluri de la Praga (care seamănă teribil cu camerele pensiunii din Neînțelegerea), în compania așa-numitelor copile. Partea a doua este intitulată Moartea conștientă. E partea în care Mersault înțelege cât de aproape este fericirea atât de lacrimi, cât și de moarte. E partea în care se amestecă dorința lui de fericire cu rana înfiorătoare a lui Zagreus.
Albert Camus, „Moartea fericită”; Traducerea din limba franceză: Daniel Nicolescu; Editura Polirom; București, 2019
