Cred că în octombrie 1990 încă nu ne dezmeticiserăm nici noi, nici teatrul românesc după Revoluție, dar nici după mineriade.

Instituțiile de spectacole, artiștii înșiși încă nu se lămuriseră defel care e rostul lor în noua societate ce se autodefinea frecvent cu ajutorul atât de înșelătoarei sintagme fragila noastră democrație, la adăpostul căreia se comiseseră deja nenumărate atacuri la adresa a ceea ce ar fi trebuit să fie firescul parcursului nostru democratic. Neclar era încă însuși faptul dacă teatrul și artiștii mai au vreun rost, oarece misiune în noua societate pentru simplul motiv că publicul îi părăsise, preferând, în schimb, dramatismul, coloritul, încleștările spectacolului străzii.

Nimeni nu știa prea bine ce și cât se cuvine păstrat din vechile repertorii, iar noile spectacole întârziau să apară. Nu cred că până în pomenitul octombrie apăruse vreo producție cu adevărat semnificativă, în afara Trilogiei antice a lui Andrei Șerban.

Cu toate acestea, la început de toamnă am găsit în cutia poștală o scrisoare în care eram invitat la prima ediție a ceea ce se chema Festivalul Național de Teatru. Pe care marele și regretatul critic Valentin Silvestru s-a gândit să-l facă mai întâi cu gândul de a repara o nedreptate. După ce, în anii ’50, Bucureștiul găzduise două sau trei ediții ale unei manifestări de cultură teatrală de anvergură națională (cei care le-au prins își aminteau invariabil de prezența celebrei și temutei doamne Bulandra în sală, purtând o pălărie care sfida deopotrivă austeritatea, normele, morala și autoritățile comuniste ale vremii cu care directoarea Municipalului întreținea raporturi mai mult decât ambigui), nimeni nu mai îngăduise organizarea vreunui festival teatral în Capitală.

Decembrie 1989 prinsese România cu o rețea de festivaluri relativ bine consolidată și răspândită în întreaga țară. Periodicitatea acestora era imprevizibilă și capricioasă și aceasta din pricina acelorași autorități care ba nu dădeau bani, ba edictau că nu ar fi momentul să se organizeze mult așteptata nouă ediție, căci la cea anterioară se jucase și se spusese ceva neconvenabil. Numai Bucureștiului i s-a refuzat sistematic și cu încăpățânare dreptul de a găzdui orice manifestare de cultură teatrală. Regimul comunist se tot bătea în piept și clama peste tot că soarele în România de la București răsare (adică nu de la Moscova!), numai în privința teatrului lucrurile stăteau cu totul altfel.

Cum spuneam, Valentin Silvestru dorea să repare nedreptatea și cu sprijinul d-lui Andrei Pleșu, pe vremea aceea ministru al Culturii, dar și cu cel al d-lui Ion Caramitru, aflat în fruntea UNITER-ului nou creat, a ajuns să își îndeplinească visul. Și, deși nu s-a autointitulat astfel, dl. Silvestru cred că a fost primul selecționer, nu știu dacă și unicul, al Festivalului. Informal, desigur. Fiindcă, de-abia în 1993, a apărut și s-a vorbit cu adevărat despre această nouă funcție. Aceea de selecționer unic. A fost îndeplinită cu bravură de unul dintre cei mai buni, mai profesioniști critici de teatru pe care i-a avut vreodată România. Regretata Cristina Dumitrescu. Instituționalizarea funcției a venit însă ceva mai târziu, atunci când la conducere a revenit Cristina Dumitrescu, urmată în ani și mandate de dimensiuni variabile de Alice Georgescu, Ion Parhon, Ludmila Patlanjoglu, Marina Contantinescu, Cristina Modreanu, iarăși Alice Georgescu, iar, mai apoi, din nou, Marina Constantinescu. Selecționerul avea să se numească la un moment dat director artistic și aceasta fiindcă FNT avea rostul să însemne nu doar punerea în practică a unor opțiuni concretizate printr-o listă de spectacole, ci un întreg complex de fapte artistice care aspirau și aspiră la condiția și statutul de evenimente. Care să fie organizate, aranjate în jurul evenimentului principal care se confundă cu mersul la teatru.

Prin urmare, misiunea, dar și reușita oricărui director artistic tot la calitatea, originalitatea și valoarea selecției se raportează la gustul, la capacitatea lui de a distinge creația autentică, valoarea de încropeala strălucitoare care mimează, care se raportează fals la o pretinsă modernitate sau precară actualitate. Un bun director artistic tot un bun selecționer rămâne, iar profesionalismul lui se validează prin capacitatea sa de a impune valori, criterii, dar și de a negocia și cu alții, dar și cu sine însuși. Câtă vreme Festivalul Național de Teatru, oricât au vrut unii directori artistici să fie astfel, este perceput drept o panoramare a ceea ce  s-a petrecut mai bun, a ceea ce a fost mai împlinit în stagiunea de abia încheiată (mai bun la felurite capitole, de la spectacole la afirmări de noi personalități teatrale, la revalidarea altora cu un statut consolidat la repoziționări evident mai favorabile ale unor teatre care până la un moment dat păreau a se complace în submediocritate și la înregistrarea contabilicească de premiere una mai plată, mai proastă decât alta) selecționerul trebuie să se dovedească nu doar omul informat care are curajul opțiunilor sale, ci și cel care negociază și știe a se împăca cu sine însuși. Admițând și că nu e infailibil, că gustul său poate da rateuri, că, oricât de personală i-ar fi selecția, și aceasta deoarece contractul său cu finanțatorul îi garantează acest drept, ea, selecția, se cuvine să evite primejdia subiectivităților atroce. Chiar a idiosincraziilor afișate cu o prost plasată voluptate.

Un bun selecționer nu are obligația de a împăca pe toată lumea, dar nici nu trebuie să dorească cu orice preț să arate cât de altfel îi este propria persoană.