Înainte de toate lucrurile care ne-au lipsit în acest timp, un an deja rotund, cel mai crunt a fost și este lipsa de orizont. A nu avea o țintă, o direcție, un drum lin sau poate chiar ocolitor apasă în psihologia nu doar fragilă, ci și extrem de vulnerabilizată a oamenilor, privați acum de micile bucurii, de micile întâmplări banale ale vieții. Poate că ne-am obișnuit cu existența virusului, poate că ne-am obișnuit cu pereții, poate că ne-am obișnuit să trăim altfel, dar cum ne putem obișnui cu absurditatea frustă?
Oare nu-i evident de absurd că teatrele sunt închise doar pentru a bifa o măsură de precauție, doar pentru a avea o minimă reacție la fel de lipsită de orizont? Nu cumva s-a hotărât tacit ca teatrul să fie luat de fiecare val care vine, pentru că miza pare atât de mică? Nu e absurd să hotărăști ca la ruleta rusească care pericol e mai mare? Nu e absurd ca oamenii să fie certați că nu vor să se vaccineze, în condițiile în care nu sunt vaccinuri, în condițiile în care unii așteaptă seara în fața centrelor de vaccinare, în speranța că a mai rămas o doză? Nu e absurd ce fel asta va deveni o bucată din istoria noastră, cu măsurile ei rușinoase și false?
E ca atunci când un copil spune o minciună. Naturalețea minciunii nu are nicio legătură cu gravitatea ei. Consecințele trec doar de partea celui care încasează. Mi-a mâncat câinele tema sau se iau măsuri noi – închidem teatrele, cinematografele – nu prezintă, fundamental, mari diferențe. Ambele sunt lipsite de sens. În condițiile în care se vehiculează atâtea știri, care mai de care mai alarmiste, nu înțeleg de ce nu sunt deloc dezbătute tocmai cele care demonstrează că, față de tren sau mall, teatrul prezintă cel mai mic risc. Închizând în repetate rânduri teatrele, și nu mall-urile, e firesc (și absurd!) să crezi, fără a analiza în detaliu, că, de fapt, pericolul cel mare stă ascuns în sală, nu pe hainele atinse la un interval de câteva secunde de alte și alte persoane. Dacă la un spectacol să se stă aproximativ două ore în sală, fără să se vorbească, doar cu mască și la un scaun distanță, în tren se stă și 10 ore într-o relaxare mai dulce, uneori față în față cu partenerul necunoscut de drum, atingând aceleași suprafețe. La metrou fluxul de oameni care intră la fiecare stație e copleșitor. Un metru și jumătate rămâne doar o altă bifă în hârtii.
Deci cum putem accepta absurdul unei săli goale, al unui hiatus atât de improbabil și, totuși, constant? Cum putem accepta cu admirație revoltele, cum ar fi cea a actorilor francezi, care au ocupat trei dintre cele patru teatre naționale din Paris, începând cu Teatrul Odéon, ca să sancționeze nedreptatea și lipsa unor măsuri coerente? Nu e înainte de toate prea trist că într-o lume așa-zis civilizată, noi luptăm contra absurdului care nu are nimic livresc sau fermecător în el?
Cu fiecare închidere, cu fiecare măsură, fie ea chiar modificarea orei permise de a ieși afară, de la 23.00 la 22.00 (?!), omenirea mai face un pas spre inerție. Spre blazare și acceptare, spre neputința reacției și a curajului. Spre o lume plină de simulacre capabile să ne mintă că trăim experiențe reale. O lume de miraje pe care le peticim noi singuri ca să ne facem viața mai ușoară, între realitate și hologramă, fiecare țintuit în haloul lui, singur și temător. Pe ecranul interior rulează filme destul de instabile, atât timp cât direcția rămâne imprecisă. Nimic nu ne promite că atunci când vom ieși din burta acestui nou pește vom descoperi o lume curată și sigură, care ne va primi cu brațele deschise. Probabil ne vom lovi de aceeași lipsă de orizont și de soluții, până când mintea își va crea propriile mecanisme de apărare. Dar acum mintea noastră suferă, terminațiile noastre nervoase sunt inflamate și nu mai așteptăm decât ca următorul val să fie, de fapt, o metaforă pentru bunătate, un simbol al unei ape curate, care să spele tot ce s-a murdărit din cauza intereselor sau a dezinteresului…