În materie de spectacole de teatru, indiscutabil națiunea vrea comedie. A dovedit-o, între altele, la începutul lunii octombrie, remarcabilul aflux de public de care a avut parte seară de seară cea de-a XXXI-a ediție a Festivalului de Comedie care a avut loc în organizarea Teatrului „Fani Tardini” din Galați.

Comedia este o necesitate. De ce? Simplu. Fiindcă omul are nevoie să râdă. Nu poate să fie 7 zile din 7, 24 de ore din 24 în exclusivitate victima grijilor sale. În plus, în ecosistemul care trebuie să fie teatrul, iar ecosistemul presupune din start conceptul de diversitate, dar și pe acelea de dialog, de comuniune și de echilibru, comedia dispune de extraordinara capacitate de a favoriza nu numai evadarea din realitatea ce poate deveni, la un moment dat din cale afară de copleșitoare, chiar nocivă, ci și reflecția și autoreflecția, cenzurarea și cauterizarea cu ajutorul râsului a tot ceea ce înseamnă malformațiile vieții cotidiene. Unde mai pui și faptul că aceeași comedie deține însușirea de a se insinua când te aștepți mai puțin în tragedie. De pildă, spunând și scriind aceasta nu pot să nu mă duc cu gândul la extraordinarul intermezzo comic pe care îl realizează actorul Adrian Nicolae în „Hamlet”–ul de la Teatrul bucureștean Metropolis. Impecabil pus în scenă de regizorul Victor Ioan Frunză, cu Andrei Huțuleac în rolul „tristului Prinț al Danemarcei”. Intenționat am citat această excesiv uzitată expresie la fel de devidată de sensuri precum „poetul nepereche” sau „Luceafărul poeziei românești”. Respectivul moment de comedie având, între altele, rostul de a relansa desfășurarea tragediei, de a o încărca cu noi combustii.

Națiunea vrea orice fel de comedie, puțin păsându-i de rafinații esteți care își afirmă și azi disprețul față de vodevil, adică de ceea ce se socotește îndeobște piesa bine scrisă.

Cu toate acestea, unul dintre cei mai mari critici de teatru pe care i-a avut vreodată România, o imensă personalitate care, după părerea mea, înainte de a fi critic a fost ceea ce se cheamă un constructor, lui datorându-i-se în principal rețeaua de festivaluri, inclusiv Colocviul despre arta comediei – l-am numit pe regretatul Valentin Silvestru – nu agrea defel genul. Îl califica în toate felurile, spunea că nu produce decât fleacuri, bagatele, spectacole descrețitive, că nu oferă decât ceea ce Brecht numea plăceri sărace ori montări la care publicul râde, vorba lui Tudor Vianu, doar cu pântecul.

Cred că în chestiunea respectivă, dl. Silvestru nu avea, totuși, necondiționat dreptate. L-a contrazis, între altele, marele Vlad Mugur care a pus în două rânduri, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca și la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, „Crima din strada Lourcine”. Numai că Vlad Mugur le-a pus bine, înțelegând cu subtilitatea și profesionalismul lui de Meșter că la pièce bien écrite trebuie să fie obligatoriu impecabil montată. Sau, poate mai corect spus, fără cusur condusă. Fără exces de tropăieli, fără supraofertă de vulgaritate, fără niciun fel de recurs la șliț, socotit aiurea mijloc de generare a comicului. Același lucru l-a făcut ceva mai recent deja menționatul Victor Ioan Frunză, prin felul în care a condus punerea în scenă a „Coliviei cu nebune”, spectacol de mare succes al aceluiași Teatru Metropolis.

Da, națiunea vrea să râdă, are nevoie de comedie. Să-i îndeplinim dorința ajutând-o să râdă sănătos.