Orice întâlnire cu familia extinsă îşi are mixul său de sentimente. La început te bucuri să întâlneşti verişori şi unchi veniţi de departe. Desfaceţi împreună ambalajele cadourilor reciproce şi vă entuziasmaţi mai mult sau mai puţin sincer de conţinut, dar cu toată inima apreciaţi gestul. Apoi povestiţi una-alta, noutăţi, se ajunge la amintiri ba mai cu haz, ba mai cu lacrimă în gât şi, cine ştie, poate chiar la o fredonare în cor, mai mult sau mai puţin afonă a unor şlagăre unanim cunoscute. E frumos în familie. Dar, dacă întâlnirea se prelungeşte, inevitabil apar sentimentele mai puţin tandre. Invidiile pe copiii verişoarei, pe casa mătuşii, pe frumuseţea ginerelui soacrei  surorii vărului de-al doilea. Înţepăturile de la friptura de curcan pot escalada chiar până la reproşuri penibile la desert sau chiar ieşiri din scenă furtunoase la tradiţionalele sarmale. Orice e mult strică. La fel şi vizitele prelungite, cu musafiri care umplu casa la până la refuz. După complezenţa iniţială şi pojghița de politeţe învăţată pe la casele noastre în primii șapte ani, răbdarea se subţiază şi colţii anti-sociali ai antipatiilor încep să muşte.

Exact la fel se întâmplă şi în „fericita” familie a teatrului românesc. Multe aparenţe, multe interese, multe zâmbete profesionale care îţi amorţesc maxilarul într-o grimasă de bună-voinţă şi condescendenţă. Sinceritatea a devenit o slăbiciune taxată drastic şi imediat. Doamne-fereşte să spui ce gândeşti, aşa cum gândeşti. Poate-poate ţi se scuză curajul dacă o faci mai cu perdea, mai pe după plopii cu sau fără soţ. Dar în niciun caz să îţi asumi ceva. Nu se face. Am convenit cu toţii, doar, tacit, că ne zâmbim fermecos şi politicos şi ne bârfim pe la spate, cu venin din abundenţă şi avem grijă să spunem cuiva care precis o să transmită mesajul. Aşa e igienic. Iar când avem ocazia, ne ciupim aşa, profesional cât să nu ne doară prea tare, dar cât să ne oblojim frustrările noaptea înainte de a închide ochii cu un „Ah, ce i-am zis-o!”.

Suntem feroce şi ne hrănim cu zvonistică, mici muşcpturi din părţile moi ale celor antipatizaţi şi nu am recunoaşte în ruptul capului că suntem aşa. Afişăm o mină de cumsecădenie, popularitate şi bunăvoinţă forţată şi ne strecurăm pişcăturile cu o măiestrie câştigată prin experienţa exersată în timp. Arma noastră secretă este împunsătura cu mantă: sub pretextul unui elogiu, plasăm la momentul oportun un „dar” urmat de câteva vorbe bine simţite şi meşteşugite care nu doar anulează efectul pozitiv al discursului de până atunci, dar ne arată în toată splendoarea răutăţilor noastre.

Invidia pare a fi nu doar pentru capra vecinului care trăieşte cam de multişor. Problema e că vecinul are capră. Şi noi avem. Şi poate că a noastră e chiar mai frumoasă şi lăptoasă ca a lui. Şi ce dacă. Să nu aibă deloc. Doar noi, noi şi capra noastră trebuie să existăm şi să creăm şi să ne dăm şi cu părerea şi, dacă se poate, să ne şi aplaudăm singuri şi să ne premiem tot noi pe noi, căci nimeni, nimeni nu e suficient de îndreptăţit să ne evalueze şi nici chiar să ne aprecieze, dacă ferească zeii a îndrăznit să placă pe altul vreodată în viaţa lui ignorantă. Mult povestita generozitate există doar în discursuri şi prea puţin în fapt. Egoul se răsfaţă cu fiecare gest de pretinsă mărinimie şi orice şansă acordată altuia, orice faptă bună contribuie la ridicarea soclului statuii pe care ne-o construim până când de la bust, ajungem ditamai grupul statuar. Dacă „la umbra marilor stejari nu creşte nici măcar iarbă”, la umbra zidurilor de beton pe care le ridicăm în jurul personalităţilor noastre nu pot să trăiască nici măcar râmele. Aşa că rămânem singuri, cocoţaţi pe constructul fals al egoismelor dublate sau nu de geniu, talent sau măcar experienţă.

Un concept simplu şi solar precum acela de „a fi împreună” sperie mai ceva ca spiritele eliberate în noaptea de Halloween. Pentru că cei mai mulţi poartă măşti pe cât de hidoase, pe atât de ieftine, din materiale de proastă calitate, tot timpul anului. Cum adică să avem atâta bunăvoinţă, încât să renunţăm puţin la noi şi iar noi pentru a asculta două fraze din ce are de spus altul. A asculta pe bune, pentru a putea intra în acel mult trâmbiţat dialog pe care tot pretindem că îl purtăm. Cum să poţi asculta când pe dedesubtul zâmbetului profesional e un zgomot de fond continuu care urlă a pizmă şi dictează răutăţi compuse ad-hoc pentru a-l „mici” pe pretinsul partener la dialog într-atât, încât tu să pari uriaş. Gomflarea formelor în toate aspectele relaţionării profesionale este o hibă care se poate ameliora doar cu puţină, foarte puţină îndoială. Poate, cine ştie, nu eşti atât de dodoloţ şi rumen şi perfect precum te arată oglinda dimineaţa în baie. Poate ai un coş sub barbă care îţi ştirbeşte imaginea de Adonis teatral. Şi pornind de la coşul ăla pe care nu mai refuzi să îl vezi, accepţi şi cicaricea de sub lobul urechii interlocutorului tău şi aşa, imperfecţi, puteţi sta de vorbă real, vă ascultaţi, poate aflaţi ceva nou, poate sunteţi stârniţi să gândiţi ceva nou, poate reuşiţi să găsiţi motive să fiţi împreună, dacă nu cu drag, măcar cu respect şi cu ceva rezultate profesionale pe plus. Dar asta e greu de crezut că se poate întâmpla atâta timp cât solitudinea a acrit într-atât o breaslă pre-ocupată cu construit statui şi acumulări materiale despre care să se ştie cât mai puţin.

În schimb ne plângem şi ne văităm. Asta când nu vorbim despre noi, evident. Şi-aşa ajungem la desert, care ne cam rămâne jumătate în farfurie, jumătate în gât, ne strângem politicos mâna de la revedere, ne dăm ochii peste cap imediat ce întoarcem spatele şi sperăm ca până la următoarea reuniune de familie să ne refacem forţele pentru noi şi noi dialoguri, nu-i aşa?!, discuţii „sincere” şi politeţuri intelectuale. Până atunci se anunţă vreme rea, cu ploi reci de zvonuri şi viscole de bârfe.