„Spirit lucid, în căutarea unor noi mijloace de expresie, cu permanentă dorință de autodepășire, Maria Gornic, actriță la Teatrul pentru Copii și Tineret Merlin din Timișoara, a explorat și alte forme de expresie artistică, construind trupe alternative, în afara formelor instituționalizate, producând ea însăși spectacole în sistem independent, spune despre ea regizorul Ștefan Iordănescu. Grație înaltei ei competențe profesionale, Maria Gornic a ținut, timp de mai mulți ani, cursuri de pregătire pentru mai tinerii ei colegi din țară. Despre teatrul de păpuși și despre ce înseamnă să fii mereu un personaj pozitiv am stat la povești într-o zi din toamna anului 2019…

Când mi-a vorbit prima oară despre tine, Laurențiu Pleșa (directorul Teatrului pentru copii și tineret „Merlin“ din Timișoara) mi-a spus că ești sufletul teatrului și că toată lumea îți spune Cuța… Vine de la bunicuța? Sau…

Acum, da! Dar mi se spune Cuța din clasa a șasea, pentru că eram cea mai mică la alinierea de la ora de sport! Micuța! Rămas doar Cuța!

De câți ani ești în teatrul pentru copii din Timișoara?

Din 1967… dar după 20 de ani – operându-mă la corzile vocale și fiind nevoită să fac un repaus vocal – am plecat ca registrator medical la un spital din urbe! Și acolo a fost o perioadă frumoasă pentru că era (pentru mine) un nou rol. Nimic nu e greu, dacă o faci cu bucurie și credință! Și eu asta am făcut! Dacă pacientul/a era născut/ă exact în perioada internării, mă îmbrăcam într-un costum de cioară (pentru că era cel mai simplu: o șapcă cu doi ochi exoftalmici, cioc galben, bluză și pantaloni cu ceva ce imita penele, ciorapi galbeni, papuci de scenă negri). Eram o cioară care mergea în salonul sărbătoritului cu o lumânare înfiptă într-o prăjitură și îi croncăneam „La mulți ani!“

Un personaj pozitiv, deci… Într-un context mai puțin vesel…

Da, un personaj pozitiv! Viața noastră este teatru. Mereu!

Sunt peste 50 de ani de când ai început să lucrezi în animație, 50 de ani din cei 70 pe care tocmai i-a implinit teatrul din Timișoara, motiv pentru care îi spunem încă o dată „La mulți ani, Merlin!“ Ai jucat în zeci de spectacole, sute sau mii de reprezentații… nu doar pentru copii din Timișoara, ci și pentru copii din localități mai mici… din mediul rural… Nenumărate turnee… colaborări… Ce-ar fi de spus despre acest parcurs?

M-a format ca păpușar cea care a pornit Teatrul de păpuși din Timișoara – geniala Florica Teodoru, care știa ce și cum să ceară unui păpușar, dură și caldă, blândă și ironică, te obliga să exersezi, să cauți, să mânuiești în fața oglinzii, să găsești vocea păpușii, mersul pe diferite stări etc. Apoi, au venit tineri cu idei: Victor Cârcu – regizor, Krisztina Nagy – scenograf (de fapt terminase design) cu care am început să lucrez și datorită cărora nivelul teatrului de păpuși din Timișoara a crescut prin producții noi, stiluri de păpuși nefolosite până atunci, actori noi, tineri plini de elan și curiozitate… Multă muncă. Multe spectacole minunate. În animație evoluezi step by step cu fiecare spectacol, cu fiecare colaborare.

Am găsit, documentându-mă despre tine, un interviu pe care i l-ai acordat Ralucăi Tulbure, interviu în care menționezi definiția teatrului dată de un copil de trei-patru ani: „teatrul este unde merg duminica cu tata și unde vedem povești, cu păpuși și muzică“. Adorabil și foarte exact… Are forța și impactul lucrurilor simple. Pentru tine, după o viață de actor-păpușar, ce este teatrul?

Aș vrea să cred că este o sărbătoare și o bucurie și că oamenii – indiferent de vârstă – vin la teatru să vadă, să simtă, să se bucure, să se distreze, să relaționeze… Și dacă din toate acestea va rămâne ceva care îi va urmări în viață – o imagine, un sunet sau o melodie – poate se vor forma ca oameni mai buni, dispuși să treacă mai ușor peste problemele zilnice, să știe să se bucure de lucruri mărunte, să-și facă prieteni…

Ce trebuie să ai în primul rând pentru animație? Talent? Ambiție? Cum ai defini talentul?

Talentat este copilul când se joacă. Își construiește scenarii, își improvizează o linie melodică (deci are și muzică), mânuiește păpușile cu care se joacă! Tot acest talent îl pierdem prin viață –crescând, având obligații, uitând să ne jucăm – măcar cu propriii noștri copii. Un actor-păpușar talentat este un copil care se încăpățânează să se joace, să-și creeze emoții pe care să le transmită spre sală! Un inocent pur și curat, care-și lasă problemele zilnice acasă și care vine „la serviciu“ (serviciul lui fiind acela de a crea magie).

Știu că pe actorii-păpușari de la „Merlin“ îi trimiți să vadă și teatrul dramatic. De ce?

Teatrul de animație este versatil, experimental. Actorii-păpușari trebuie să înțeleagă importanța corpului uman și a aspectului fizic în proiecția personajului. Teatrul de animație nu imită mișcarea omului, ci – cu inspirație și improvizație – corpul păpușii devine mai expresiv decât cel uman! (păpușa nu are limite, omul da). Mișcarea păpușii devine o operă de artă în estetica actului comunicării. Acțiunea păpușii nu trebuie să fie rapidă (expediată) pentru ca spectatorul să o poată urmări și înțelege!

Ce este sau ce nu este animația?

Animația este comunicarea unei emoții prin gesturi și limbaj. Un păpușar își construiește jocul, pornind de la elemente exterioare: postură, gest, mers. Păpușa este un instrument expresiv, mai complex decât actorul. Este un obiect animat, capabil să transmită emoții. Animarea unei păpuși este un joc actoricesc, dar nu are importanță dacă mânuitorul este un bun actor, ci dacă personajul „joacă bine“ (contează monologul interior pe care îl dai păpușii pentru anumite replici, stări sau acțiuni).

Cât de vulnerabil e un actor-păpușar?

Pentru că spectacolul de animație e făcut de o echipă, păpușarul nu cred ca e vulnerabil: este mereu dublat de o păpușă, iar dacă el deține arta de a fi credibil în personajul interpretat, ce nu reușește actorul-păpușar, salvează păpușa! De exemplu: uiți replica, păpușa rezolvă printr-o mișcare sau onomatopee, până își amintește păpușarul. Vulnerabilitatea vine din nesiguranță. Ori atunci când am o păpușă pe care o anim, o fac să trăiască, să fie vie ca să se joace și să râdă – eu nu mai contez! Eu sunt personajul-păpușă. Nu mă atinge nimic din ceea ce se poate întâmpla pe scenă până la final. Un actor dramatic (de scândură) poate fi vulnerabil, păpușarul nu (decât dacă nu deține încă știința jocului sau nu rezonează cu sala). Păpușarul se joacă cu păpușa exact ca un copil… Copilul nu e vulnerabil, el crede pentru că e sincer în ceea ce face. Nu joci o vrăjitoare, ci chiar mânuiești o vrăjitoare atunci când ai o astfel de păpușă în mână. Dacă reușești… asta decid spectatorii. O vrăjitoare nu urlă blesteme, nu râde isteric, nu sperie, ci face vrăji! Ăsta e păpușarul!

La Teatrul „Merlin“ tocmai s-a încheiat, pe 6 octombrie 2019, o nouă ediție a festivalului dedicat teatrului de animație. Au fost în program aproximativ 20 de spectacole. Cele din străinătate fiind de departe mult mai incitante decât propunerile românești. Din păcate. Ce impresii ai după festival?

Festivalul e un mod de a vedea – la un loc – mai multe spectacole, unele mai bune, unele excepționale, altele mai puțin bune. Per total de a afla dacă tu ca păpușar ești pe drumul bun și, mai ales, că poți evolua prin noi tehnici ale artei animației. Am văzut spectacole în care un actor-animator, tânăr, îți demonstrează că spectacolul cu păpuși se face doar dacă crezi în ceea ce vrei să arăți publicului spectator, spectacole cu mai mulți animatori conduși cu inteligență de un regizor și un scenograf talentați, spectacole cu un suflu nou, inedit, cu ritm și muzică de calitate. Toate acestea pentru a vedea unde suntem și cât mai avem de făcut, evoluat, jucat… Un festival e un regal pentru păpușarii cărora chiar le pasă să evolueze!