După ce a studiat ingineria și a făcut teatru de amatori, a ales regia de teatru, care i-a devenit profesie după ce a absolvit Academia de Artă Teatrală de la Târgu Mureş, la clasa lui Tompa Gábor. Din 1995, conduce trupa de la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe. Spectacolele pe care le-a montat în aceste câteva decenii și-au găsit un loc special în teatrul din România. Fie că a pus în scenă clasici sau moderni, de la Sofocle la Garcia Lorca şi de la Shakespeare la Alfred Jarry, a explorat forme și sensuri într-o artă în permanentă schimbare. A câștigat numeroase premii pentru creațiile sale, în 2014 decernându-i-se Premiul UNITER pentru cel mai bun regizor pentru „Hamlet” de la Sfântu Gheorghe, după ce în anul 2012 a câștigat același premiu pentru producția „Caligula” de la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova. A fost nominalizat la aceeași distincție și pentru alte spectacole, cum ar fi „Antigona” și „Othello, maurul din Veneția” sau, mai recent, „Don Juan” (2008) și „Yvonne, principesa Burgundiei” (2009). Prezență obișnuită la Festivalul Național de Teatru de la București, regizorul a fost reprezentat în 2019 de cel mai recent spectacol al său, care face parte dintr-un proiect mai mare, care schimbă ceva, cum el însuși recunoaște, în creația sa. Despre ce (mai) poate teatrul azi, într-o lume de oameni însingurați și grăbiți, despre cum își mai poate găsi liniștea un creator de teatru în această lume și despre alte lucruri necesare, în dialogul purtat recent cu László Bocsárdi, aflat acum la Budapesta, unde se întoarce la un clasic…

„Sam sau Introducere în viața de familie”, spectacolul dvs. care a venit la FNT anul acesta, face parte dintr-un proiect personal, care studiază lumea adolescenților. Cum sunt, în câteva cuvinte, adolescenții de azi?

Sunt cam cum vedem în spectacol: singuratici, lipsiți de repere, pendulând între extreme. Iar eu, prin teatru, vreau să intru în interiorul lor. Am o fetiță de 14 ani, deci problema e aproape de mine. Sunt curios să descopăr ce se întâmplă în ei și din cauza asta am și făcut acest spectacol. Teatrul fiind și un act de cunoaștere, și un act artistic, cred că e benefic și pentru mine, și pentru spectatori să intre în contact cu problemele care îi macină pe copii.

Și care sunt acestea?

Pe de o parte, lipsa unui viitor. Ei nu prea văd viitorul, nu au un scop concret. Lumea aceasta de consumatori nu prea construiește un viitor pe care să te bazezi. Ei sunt puțin pierduți în spațiu. Le e foarte greu să-și dea seama ce este realitatea și ce este lumea bizarului, a visului. Ceea ce trăim e mai mult un vis, nu prea sună a real. Relațiile dintre oameni au început să se transforme în altceva. În adolescența mea era puțin altfel, aveam scopuri mai concrete.

Adolescența mea din era ceaușistă a însemnat și o revoltă, care pe-atunci era foarte concretă. Omul știa ce vrea și ce nu vrea. Dar acum asta lipsește – pe scurt, adolescenții nu prea știu ce vor. Sunt prea multe informații și foarte târziu își dau seama ce vor să facă în viață.

Și cum a fost, de fapt, adolescența dumneavoastră?

Adolescența mea din era ceaușistă a însemnat și o revoltă, care pe-atunci era foarte concretă. Omul știa ce vrea și ce nu vrea. Dar acum asta lipsește – pe scurt, adolescenții nu prea știu ce vor. Sunt prea multe informații și foarte târziu își dau seama ce vor să facă în viață. Noi, sigur, eram adesea  împiedicați să devenim artiști. Eu am făcut întâi inginerie chimică și apoi am ajuns la teatru. A fost o curbă lungă până am ajuns la linia directă în care cred că sunt acum. Am și un băiat de 29 de ani, care a încercat mai multe direcții, s-a răzgândit. Pentru ei, e mult mai greu decât era pentru mine.

Dar nu sunt acestea greutățile inerente omului pus în fața diversității, în contextul libertății?

Libertatea interioară se poate dobândi mult mai ușor dacă tu cauți să devii liber. Când ai libertate totală, te pierzi, nu ai repere. Trebuie să ai ceva împotriva căruia să te simți liber. Altfel, e libertinism, nu e libertate. Nu mai sunt valori la care să te referi sau sunt, dar nu se mai pot simți, nu se mai regăsesc decât foarte greu. Teatrul asta încearcă în momentele lui bune: să caute valorile care ar putea să fie punct de sprijin pentru noi toți.

Și ce căi poate urma teatrul ca să-i cheme la el pe adolescenții dependenți de telefonul inteligent, într-o lume în derivă, în care totul se reașază permanent, și prezentul e hipertehnologizat?

Teatrul poate oferi ceea ce știe el să facă: prezența actorului în preajma spectatorului. El înseamnă contact direct, iar un spectacol ar trebui să însemne un fel de studiu împreună cu spectatorii, pornind de la probleme esențiale, și care ajunge la un act artistic. Dacă nu e act artistic, teatrul nu e decât o îndeletnicire legată de problemele societății. Prezența în aceeași încăpere a celor care joacă și a celor care se uită la această joacă este ceva foarte special, care nu se mai găsește nicăieri altundeva. Or, nouă viul a cam început să ne lipsească. Comunicarea prin internet exact la asta duce. Teatrul devine, deci, tot mai important, dacă nu începe să facă altceva decât îi cere esența lui, dacă nu vrea să fie ca filmul. Dacă folosește prea mult anumite posibilități tehnice care pot să fie foarte variate, ar putea duce exact la pierderea contactului direct. În „Alice”, de exemplu, am folosit foarte multă tehnică, pentru că am vrut să fac un fel de vis al tinerei, o lume imaginară, ca din operele lui Lewis Carroll, din care am vrut să facem teatru, însă eu am căutat umanul, la uman am vrut să ajung. Acum, problema este că tehnologizarea teatrului nu prea se poate evita. Trebuie să folosești căi prin care să ajungi mai ușor la spectator. Așa a fost întotdeauna. Teatrul a fost întotdeauna pus în situația de a folosi toate mijloacele dintr-o epocă sau alta și astfel să ajungă la lucruri despre care vorbește teatrul de când există: despre om, despre ce căutăm pe pământ, despre dragoste, moarte etc. Oricât de complicat și de tehnologizat trăim, tot acestea sunt problemele esențiale. Ele sunt cele mai importante. Restul e decorațiune.

Nouă viul a cam început să ne lipsească. Comunicarea prin internet exact la asta duce. Teatrul devine, deci, tot mai important, dacă nu începe să facă altceva decât îi cere esența lui, dacă nu vrea să fie ca filmul. Dacă folosește prea mult anumite posibilități tehnice care pot să fie foarte variate, ar putea duce exact la pierderea contactului direct.

Cum arată teatrul pe care și l-ar dori regizorul László Bocsárdi?

Cel mai simplu se poate formula în felul următor: Aș dori să se întâmple ceva care să mă miște. Dacă nu mă mișcă înseamnă că e doar interesant. Dar foarte greu se poate ajunge la un spectacol care să te lovească sub centură, care să te neliniștească, care să te facă fericit, poate. Am avut destule drumuri la Berlin, de exemplu. Ultima dată mi-a plăcut mult „LENIN”, un spectacol de la Schaubühne, regizat de Milo Rau. Folosind instrumente de cinematografie în teatru, a reușit ceva complex, prin care s-a ajuns la problema omului, cu interpretări exacte și nuanțate. Sigur, ei au o tehnică extraordinară, pe care noi nu o avem, și au făcut în fața noastră un film întreg.

Dar teatrul din România, unde lucrați de câteva decenii, unde a ajuns, din punct de vedere al calității?

Limbajul teatral care acum 10-15 ani era foarte funcțional astăzi parcă e obosit. În ultima vreme văd că s-a ajuns la mult teatru documentar, care însă cred că nu ajunge întotdeauna la un act artistic. Se încearcă să se creadă că se pot rezolva probleme sociale prin teatru, ceea ce eu nu cred că se poate. Cetățeanul poate fi ajutat să nu se simtă singur, să-și dea seama că problemele esențiale le au toți semenii lui, și astfel să treacă mai ușor peste niște capcane pe care nu e ușor să le evităm. Toți ajungem în situații foarte critice în viața noastră sentimentală, spirituală, pe care arta trebuie să ni le prezinte în așa fel încât să reușim să depășim momentul. Arta și credința au aceeași menire. Un teatru bun se aseamănă, prin efectul lui, cu credința. Nu e de ajuns doar să prelucrăm anumite situații sociale. Teatrul poate să fie și artistic. Zic așa pentru că în majoritatea cazurilor nu este artistic. Ca orice alt tip de teatru, și teatrul documentar trebuie să fie foarte bine făcut ca să fie artă. Asta văd eu acum. Plus spectacole foarte vizuale. Și eu am făcut o schimbare, odată cu ultimele patru spectacole, pentru că trebuie să-mi formulez gândurile puțin altfel, mai direct, mai expresiv poate, nu cu teatralitatea pe care o aveam acum douăzeci de ani. Am simțit nevoia să fac altfel și am încercat. Am fost curios să intru în contact cu muzica alternativă contemporană, de exemplu, cu filmul contemporan, care e bun în cazul în care are ceva uman. Sunt câteva filme care mi-au plăcut enorm. Și în film e o căutare continuă, și filmul e preocupat de problemele sociale, dar abordarea diferă mult. Chiar azi, aici, la Budapesta, am văzut un film francez despre pedofilie în Biserică, pornind de la un caz din Franța, care se apropie de documentarism. Dar nu mi-a plăcut atât de mult ca un alt film, tot despre pedofilie, dar mult mai complex, mult mai surprinzător și mult mai adânc: „Vânătoarea”, în regia lui Thomas Vinterberg. Ei bine, cred că trebuie să găsim acest „altfel”, dacă nu, riscăm ca teatrul să se subțieze, să devină mai superficial.

Un teatru bun se aseamănă, prin efectul lui, cu credința. Nu e de ajuns doar să prelucrăm anumite situații sociale. Teatrul poate să fie și artistic. Zic așa pentru că în majoritatea cazurilor nu este artistic. Ca orice alt tip de teatru, și teatrul documentar trebuie să fie foarte bine făcut ca să fie artă.

Atunci, teatrul vă mai poate liniști?

Singura cale prin care mă pot liniști este să fac teatru, pentru că acolo pot să fiu liber și să construiesc. A crea înseamnă a-ți folosi energiile subterane, spirituale, ceea ce arată că tu conștientizezi că trăiești. Arta e un mod de a conștientiza că trăim, a trăi trăirea, dacă vreți. Iar asta mă liniștește.

Faceți teatru de trupă de mulți ani. Mai este această formulă o posibilitate pentru lumea de azi, care deplânge de ani buni lipsa lucrului în trupă și dispariția spiritului de trupă?

Trebuie să mărturisesc că e mult mai greu dacât acum zece ani. Eu sunt om de trupă, am mereu dorința să construiesc, am actori care lucrează foarte bine împreună și fac o echipă coerentă. Dar în ultimii ani e din ce în ce mai greu, iar în orașele mari e aproape imposibil. Trăind într-un orășel, pentru mine e mai ușor, dar și acolo simt o schimbare de mentalitate la actorii mei, cu care lucrez de mult. Începe, deci, să se subțieze această posibilitate de a funcționa ca trupă închegată. Trupa mea este în continuare foarte legată, puternică, dar simt că s-a schimbat ceva. Lumea noastră duce spre atomizare. Oamenii devin mai singuri, fiecare își vede de treaba lui, așa e construită lumea. Oamenii stau singuri în casă mai mult decât înainte, nu se mai întâlnesc, stau în fața calculatorului și nu se implică. Vine din construcția acestei lumi, pe care nu putem s-o oprim. Nu ține de voință. Eu am parcurs etape în care trupa era foarte importantă și am crezut în ea. Dar acum un tânăr de 20-25 de ani, dacă are dorința de a lucra într-o trupă, nu prea are posibilități. Pe vremea când am întemeiat Teatrul Figura din Gheorgheni, toți aveau altă profesie – erau ingineri, profesori etc. Pentru ei, teatrul era o insulă la momentul acela. Acum nevoia de insulă nu mai există, pentru că libertatea aceasta, la prima vedere totală, nu îi face pe oameni să caute comunități, căci ei cred că sunt fericiți singuri. Fiecare își vede de cariera lui și nu ne mai ținem de mână. Nu prea ne interesează ce face celălalt. Iar aici poate să intervină arta: arta trebuie să ne trezească și să ne arate ce importante sunt relațiile dintre noi. Așa merge lumea și omul nu are cum să țină în frâu acest mers. Coborâm într-o vale, suntem cu toții într-un mijloc de transport uriaș și nu-i puteam opri coborârea.

Atunci, cum mai e posibilă dezvoltarea?

Teatrul nu face altceva decât să vorbească despre stările oamenilor, despre reacțiile lor la o situație. El rămâne o oglindă, cum zicea Shakespeare, nu s-a schimbat nimic.  Încercăm doar ca spectatorul să observe, că conștientizeze, să înțeleagă niște lucruri – că valorile, care ne dau siguranță de când e omul pe pământ, nu s-au pierdut, dar nu se găsesc ușor.

Concret, ce ar trebui să primească publicul?

Cam toată lumea interesată știe cum stau lucrurile și nu avem cum să spunem nimic nou. Eu zic că spectatorul trebuie să fie partener, adică tu, creatorul, trebuie să găsești modalitățile prin care el să se simtă partener. Cât de cultivat este spectatorul de astăzi este însă o întrebare la care e greu să găsești un răspuns care să te satisfacă. Interesul spectatorilor s-a schimbat.  Dacă ei se uită la emisiuni tâmpite de la televizor, e foarte greu să faci teatru la nivelul la care se putea face acum niște ani. În plus, oamenii nu mai au răbdare și ajungi să te întrebi dacă nu cumva e prea lung spectacolul, ceea ce e o prostie. Și astăzi se fac spectacole lungi în lume. Dar la noi s-a ajuns să se spună că, dacă a trecut de două ore, e prea lung. Or, dacă, în loc să citești un roman de Dostoievski, tu citești un rezumat de 3-4 pagini înseamnă că n-ai nicio șansă să înțelegi vreodată cum gândea el și ce scotea la iveală despre om. Iar, dacă noi nu forțăm răbdarea spectatorului, teatrul se va subția. Pericolul este să devină un produs de consum și, foarte important, să depindă de bani. Iar dacă soarta teatrului va depinde de vânzările de bilete, atunci, arta teatrului poate dispărea și în locul ei va rămâne un fel de show business. „Satisfacerea spectatorului”, o expresie care se folosește, este ceva odios.

Dacă noi nu forțăm răbdarea spectatorului, teatrul se va subția. Pericolul este să devină un produs de consum și, foarte important, să depindă de bani. Iar dacă soarta teatrului va depinde de vânzările de bilete, atunci, arta teatrului poate dispărea și în locul ei va rămâne un fel de show business. „Satisfacerea spectatorului”, o expresie care se folosește, este ceva odios.

Acum montați „Tartuffe” la Budapesta. Vă întoarceți la un clasic pe care l-ați mai montat. De ce?

Molière se ocupă intens cu interiorul uman. E simplu. De aceea mă interesează.  La el, socialul este important, dar el face mult mai mult. Mă întorc la Molière pentru că mi se pare că noi am început să simplificăm omul, să credem că nu mai are probleme, că totul se rezolvă. Dar omul, știm cu toții, trăiește oricum dramele sufletești, oricât de dezvoltată ar fi societatea, care tot de la om vine. Pentru a înțelege ceva din societate, e nevoie să facem eforturi să ne întoarcem la spiritele din fiecare epocă pentru a cunoaște ceva din ființa aceasta atât de complicată și irațională care este omul. Dacă faptele n-ar fi consecințele iraționalului, nici n-am mai avea despre ce să vorbim.

După atâția ani de teatru, ați tras vreo concluzie despre ființa numită om?

Omul este ca un copil. Numai când ajunge adult începe să acopere copilul din el, dar el rămâne, în fond, un copil – inocent, cu răutate, cu bunătate, cu tot ce are un copil. „Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac”, citim în Scriptură. Ei bine, așa suntem cu toții. Nu ne dăm seama de ce facem. Într-un fel, suntem inocenți. Asta e și cheia pentru „Tartuffe”, la care lucrez acum. De aceea orice om poate să fie iubit. Un om e un copil și de aceea nu putem calcula ce va face în viitor. Și la un moment dat fiecare copil se miră teribil de ce porcărie a făcut. Adultul nu recunoaște, dar în sinea lui are momente în care își dă seama. Nu degeaba am amintit de Dostoievski: suntem copiii lui Dumnezeu și nu întotdeauna reușim să avem control. Iar viitorul vine exact din ființa aceasta irațională. Și cel mai clar lucru pe care poți să-l înțelegi e că nu poți să înțelegi, deci trebuie să-l iei așa cum e. Eu sunt foarte fericit și îi mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns să fac teatru, pentru că așa am rămas tânăr, curios, jucăuș. E extraordinar ca la 61 de ani să te simți adolescent. Recent, când am făcut „Maestrul și Margareta” la Târgu Mureș, mi-a zis un actor, cu care lucram prima dată: „Te cunosc. Ești un adolescent”. Da, mă bucur, sunt un rocker și acum, ca la 18 ani! Și știți care e diferența dintre un om de teatru și un politician? Și unul, și altul se joacă, doar că omul de teatru recunoaște să se joacă.