Puterea e cel mai deplin mijloc şi scop. Acest statut plenar ce conferă o alură de semi-zeu şi permite dintr-odată înălţarea cu câţiva centimetri pe scara măsurătorilor importanţei. Dacă din punct de vedere material e uşor să recunoşti însemnele opulente ale celui puternic, de cele mai multe ori după criterii de cantitate şi volum – maşină mare, casă mare, ceas mare, inel cu piatră mare şi, în general, mare şi mult, atunci când intrăm în culisele acestui privilegiu nu mai e la fel de uşor de recunoscut cine pe ce scară ierarhică se situează în funcţie de eticheta hainelor.
În ecosistemul cultural-artistic treptele nu sunt la fel de bine „polişate” precum în structurile convenţionale. Piramida puterii nu are neaprat o bază triunghiulară şi un vârf ascuţit. Pentru că nu există nicio cultură organizaţională a orgoliilor. Puterea, şi impllicit controlul, se împrăştie fără o dimensiune verticală atunci când nu este vorba neapărat de interese materiale. Statutul în sine este mult mai de preţ decât beneficiile pe care le aduce. E mult mai importat să fii recunoscut drept „The One” între ai tăi.
Lanţul trofic al acestui parcurs porneşte de la studentul şef de clasă şi se termină cu monştrii sacri. De la cel mai mic la cel mai mare mereu e ceva de dovedit, iar ambiţia de la început se transformă fără să bagi de seamă într-un ego dodoloţ şi pufos care nu mai încape pe nicio scenă şi în niciun teatru. Mai întâi vrei să demonstrezi că eşti bun, că eşti receptiv, că eşti disponibil, vrei să te faci remarcat pentru că altfel, cu bun simţ şi lung al nasului bine conştientizat, rămâi în banca ta definitiv fără nicio şansă la gloria tânjită. Şi faci rost şi de ascuţitoare pentru coate şi te strecori târâş-grăpiş printre sutele de colegi şi scoţi o mânuţă cu degete schiloade la suprafaţa masei de mulţi chemaşi, dintre care te numeri printre cei puţin aleşi. E prima treaptă de putere pe care te-ai urcat ca pe Everest, cu un compromis mai mic şi unul mai măricel, dar până la urmă nu ai de ce să te ruşinezi. Exişti. Ai fost văzut, ai prins un rol, ai pus piciorul într-un teatru.
Şi de aici nu mai e suficient să ai doar coatele ascuţite, ci şi dinţii trebuie să poată muşca la nevoie. Azi o vorbă, mâine un zvon, poimâine o minciunică, peste o săptămâă un scandal şi uite cum toată lumea te cunoaşte deja. Şi unii pe care ieri nici nu îndrăzneai să îi saluţi te pofetesc la masa lor şi îţi zâmbesc pentru că ai tu ceva interesant de spus. Curiozitatea e punctul slab al celor mai mulţi şi trebuie să te foloseşti de ea. Aşa că îi dai înainte în campania ta de cucerire de suflete şi poziţii strategice. Şi timpul trece, şi notorietatea creşte şi ea și se confundă din ce în ce mai mult cu valoarea şi performanţa. Eşti bun pentru că eşti cunoscut şi trebuie să faci cumva să te faci încă şi mai cunoscut. Nu neapărat pentru publicul larg, ci pentru cercurile din ce în ce mai restrânse ale puterii acestei mici feude cu legi propri.
Şi scapi din vedere şi motivul pentru care ai început să iubeşti profesia asta şi nu îţi prea mai pasă nici de colegi şi ai din ce în ce mai puţini prieteni, nu ai încredere în nimeni şi îi suspectezi pe toţi, în schimb, socializezi atât de intens şi de eficient, încât ai mereu cu cine să schimbi câteva amabilităţi în foayere şi hăinuţe de admirat şi complimente de presărat. Şi ce dacă ai trădat? Și ce dacă ai calomniat? Și ce dacă? Îţi găseşti nişa te spre succes şi ţii cu dinţii de ea şi nu doar muşti, ci sfâşii de-a binelea, pentru că ai primit un sfat bun cândva de la profesorii tăi: „n-ai mamă, n-ai tată!”
Încununarea succesului vine odată cu cea mai mică recunoaştere. O diplomă, o vază-trofeu, să nu mai vorbim despre cărămizi de bronz, sunt girul că eşti cineva şi deja eşti cu un picior în Parnas, alături de cei mari. Nu mai rămâne decât să împământeneşti ideea general valabilă că eşti genial şi de aici până la capodopera care te va încununa drept monstru sacru nu mai e decât o chestiune de timp. Poate chiar ai geniu. Poate chiar realizezi o capodoperă. Dar drumul tău sinuos prin hăţişul junglei teatrale e adevărata operă de artă. Piesa de rezistenţă e recunoaşterea unanimă, nu actul artistic în sine. Momentul de graţie pe scenă vine el la un moment dat, dar pentru a avea şansa de a-l momi ai avut de luptat la baionetă. Şi pentru asta îţi meriţi lăcaşul în firida cu semi-zei. Trebuie să fie un sentiment plăcut să te simţi puternic după ce ai muncit asiduu pentru dreptul tău la puţinele minute de succes.
Ceea ce nu ni se spune atunci când pornim la drum e că puterea şi împlinirea nu sunt sinonime. Poţi avea satisfacţia puterii, dar asta nu aduce neapărat cu sine şi liniştea împlinirii; acea aşezare în tihna împăcării cu sine. E foarte posibil ca lupta să fie încă şi mai şi odată ce eşti nevoit să îţi tot consolidezi poziţia pe soclu. Şi inevitabil oboseşti şi inevitabil nu mai ai putere să te bucuri şi gustul de fiere îţi strepezeşte dinţii şi strâmbă fizionomia. Cinic ar fi ca tocmai atunci să realizezi capodopera şi să nu te mai poţi bucura de ea, de obosit şi acru ce ai devenit.
Nu-i uşor să adormi noapte de noapte cu vise de mărire. Puterea e o himeră periculoasă şi nu-i uşor nici să îi rezişti, nici să porneşti în căutarea ei. E nevoie de ceva curaj şi inconştienţă. Drum bun, pelerinilor cutezători, rezistenţă şi răbdare!
