Săptămânile trecute, a făcut furori pe rețelele sociale, a stârnit homerice hohote de râs povestea tinerei (probabil) consiliere artistice de la Teatrul German de Stat din Timișoara dornică nevoie mare de a găsi o modalitate de comunicare cu autorul Femeilor savante. Aceasta spre a rezolva prompt, nemijlocit, în amănunt, de comun acord, prin negociere directă cu acesta și în deplină legalitate problema drepturilor de autor. Toate legate, pesemne, de dorința respectivei instituții de spectacole de a-i reprezenta una dintre savuroasele lui piese.
Duduia în chestiune, pare-se că recent angajată în urma unui concurs de formă, girat de un director interimar lipsit de orice pregătire în domeniu – pare-se că insul în cauză ar fi de profesie inginer – nu auzise în viața ei de Molière. Mai mult ca sigur că nu îi citise nici o piese de vreme ce nu avea să îi scrie corect numele. Nu făcuse ca lumea nici cel mai elementar curs de Istorie a teatrului universal ori de Literatură universală fiindcă ignora cu desăvârșire faptul că omul nu are nici telefon mobil, nici internet pentru simplul motiv că a trăit în secolul al XVII- lea. Și cu toate acestea cineva, pesemne interimarul în chestiune și comisia de concurs pe care chiar dacă respectivul nu a prezidat-o, oricum a alcătuit-o, a socotit-o capabilă pe insa respectivă nu doar să lucreze într-o instituție de spectacole, ci chiar să dea cuiva sfaturi utile și să fie retribuită în consecință. Și nu oricum ci cu o sumă bunicică fiindcă e o realitate incontestabilă că posturile de consultat artistic au apărut și s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie ca soluție pentru a da o leafă mai omenească celor ce până mai deunăzi se chemau simplu- secretari literari. Simplu și demn, deopotrivă.
Desigur, întâmplarea în chestiune spune multe. Este, în primul rând, simptomatică pentru gradul de degradare în care a ajuns Teatrul German de Stat din Timișoara. Din cauza intrării cu bocancii a politicului în teatru, a angrenajului de orgolii și a încălcării grave a legalității, dar și a oricărei urme de normă morală de pe urma cărora a fost înlăturat din funcție unul dintre cei mai buni manageri teatrali pe care i-a avut România post-comunistă. E vorba despre Lucian Vărșăndan, tânăr serios, temeinic, licențiat atât în Filologie cât și în Științe juridice, cunoscător al câtorva limbi străine și care, continuând ceea ce au început predecesoarele lui în funcție- actrițele Ildikó Jarcsek Zamfirescu și Ida Jarcsek Gaza- a făcut din TGST un reper cultural nu doar al Timișoarei, ci al teatrului românesc, în general. Jurnal de România. Timișoara singurul spectacol cât de cât valid produs de când Lucian Vărșăndan nu se mai află în funcție nu este nici pe departe floarea cu care oricum nu se face primăvară.
Tărășenia de pe urma căreia din păcate intratul în anonimat Teatrul German de Stat din Timișoara, a revenit trist, lamentabil în atenția lumii, are însă și un grad de generalitate nițeluș mai mare. Ca și implicații asupra cărora îmi propun să insist în comentariul meu de azi. Istorioara cu nepriceperea crasă, descalificantă a duduii din orașul de pe Bega (oare ce facultate a terminat insa cu pricina?) e cum nu se poate mai elocventă pentru decăderea dramatică a unei funcții odinioară la mare prețuire în Teatre. Pe vremea când am început eu să scriu cronică dramatucă nu cred că era cineva din domeniu care să nu fi auzit de secretari literari cu faimă, cu prestigiu, cu anvergură intelectuală, așa cum erau B. Elvin și Liviu Dorneanu la TNB, Tudor Steriade, Lia Crișan sau, mai încolo, din cauza unui accident biografic, Magdalena Boiangiu la Bulandra, Justin Ceuca la Naționalul clujean, Elisabeta Pop la Teatrul de Stat din Oradea, Anaid Tavitian la Teatrul Dramatic din Constanța, Mariana Voicu la Teatrul Național din Timișoara, Val Condurache la Naționalul ieșean, Alexandru Firescu și Constantin Gheorghiu la Teatrul Național din Craiova. Oameni de și cu carte, care știau cum se construiește un repertoriu, ce înseamnă priorități artistice și care este misiunea Teatrului în Cetate. Care prețuiau deopotrivă artiștii și spectatorii. Pentru apărarea intereselor cărora foarte adesea se luau în piept cu autoritatea, cu factorii pretins responsabili sau îndrumătorii ideologici. Autori desăvârșiți de documentare, monografii, antologii și adjuvante spectacologice. De la banalul afiș, gândit cu maximă rigoare, cu respectarea ordinii în care erau înșiruite numele celor care contribuiseră la realizarea spectacolului la caietul-program, conceput drept carte de vizită nu numai al unei anume premiere, ci al întregii instituții. Persoane care în ruptul capului nu ar fi admis ca afișul să apară doar după a treia sau a patra reprezentație ori ca, în loc de caiet de sală, să pună la dispoziție spectatorilor și a criticilor doar o minusculă, o amărâtă cartolină. Nimic altceva decât un fel de carte poștală în care să fie trecute alandala, înghesuite numele actorilor.
Pe vremea aceea ar fi fost de neconceput ca numele actorului cutare să nu fie asociat cu cel al personajului căruia el îi conferea substanță. Iată însă că astăzi chiar în instituții de spectacole socotite reprezentative, cu pretenții, cu directori validați și revalidați în funcții, cu trei-patru secretari literari, cu alți doi sau trei consultanți artistici, cu cinci-șase specialiști în PR, cu doctori în Teatrologie în schemă cuvântul distribuție este foarte adesea confundat cu o înșiruire haotică de nume. Totul devenind o sursă de presupuneri și de enigmistică teatrală. Traducătorul este fie omis, fie trecut doar la capătul înșiruirii, deși locul lui s-ar cuveni să fie imediat după acela al autorului textului. Nimic, nici o informație despre antecedentele acestuia, documentarea fiind un fel de temă de casă trecută în sarcina spectatorului. Că doar nu degeaba are acesta acasă un pc și nu în van plătește el lunar abonament de internet.
Când încerci să afli niscaiva explicații ale fenomenului, ți se invocă fie regulamente absurde ale ANAF, fie restricții bugetare, fie o pretinsă modernizare a relației cu publicul. Căruia nu trebuie să îi mai dai totul de-a gata. Pierderile spirituale și culturale nu le ia în considerare nimeni. De ce ar face-o? Merge și astfel! Molière nu se supără că îi este ortografiat greșit numele.
Oare?
