„Oare teatrul este literatură?”, se întreba Caragiale într-un text celebru, în care dădea un răspuns tranșant, pe marginea căruia au avut de comentat, în decursul timpului, mii și mii de studenți: „Nu! Teatrul și literatura sunt două arte cu totul deosebite și prin intenție, și prin modul de manifestare al acesteia. Teatrul e o artă independentă, care, ca să existe în adevăr cu dignitate, trebuie să pună în serviciul său pe toate celelalte arte, fără să acorde vreuneia dreptul de egalitate pe propriul lui teren”. Iar „propriul lui teren” era, la vremea când Caragiale se lupta să ajungă, într-un fel sau altul, pe scenă, ca un ținut mocirlos, în care, odată ce ai intrat, riști să nu ieși curat sau chiar să te rătăcești. Pe-atunci, teatrul din „țărișoara noastră” se făcea, știm, mai mult în culise decât pe scenă.

În culisele unei vieți agitate pătrunde acum, prin intermediul ficțiunii, și volumul „Caragiale. Scrisoarea pierdută” de Bogdan-Alexandru Stănescu, lansat în această toamnă în seria „Biografii romanțate” a Editurii Polirom, care cuprinde până acum încă trei lucrări: „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare” de Moni Stănilă, „Enescu. Caiete de repetiții” de Dan Coman și „Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos” de Simona Antonescu. În culisele unei vieți pe care nu e deloc ușor să ți-o închipui, deși ai citit despre ea, pătrunde acum un scriitor care a încercat mai multe genuri și care a ales inspirat o formulă impură pentru a însufleți o statuie, căci, privit de la distanța posterității, asta a ajuns Caragiale: o statuie cu pălărie, o entitate încremenită în clișee, la care privesc cu încântare generații după generații de oameni, bucuroși că omul, la vremea lui, „le-a zis” bine despre mizera ființă umană, despre metehne românești, politichie și mahala. Nimic din ceea ce înțelegem, în accepțiunea comună, prin „biografie romanțată” nu se regăsește în cea mai recentă carte semnată de Bogdan-Alexandru Stănescu. Autorul a ales ca, pornind, de la cunoscuta, vechea convenție a manuscrisului găsit să construiască pentru noi o pistă cât se poate de interesantă, adică una care în primul rând să stârnească imaginația și curiozitatea.

Mai exact, fără să cadă în capcana ambiției de „a spune ceva nou” și, pe de altă parte, ocolind și capcanele clasice ale bigrafiei, care apasă, inerent, pe o pedală sau alta, autorul a ales să se joace și să-l lase pe pișicher să aștearnă, carevasăzică, el însuși o scrisoare în care se povestește, se explică, se dezvăluie, dacă vreți. Și se dezvăluie ca o ființă animată de resorturi cât se poate de lumești, căci la Caragiale umanul și artisticul sunt, aici, indisociabile. Unde ești tu, Caragiale? Asta se va fi întrebat Bogdan-Alexandru Stănescu atunci când s-a apucat s-o caute, suflând praful de pe statuie, pe ființa aceasta cabotină, desigur, cu asupra de măsură ludică, și totuși atât de însingurată, atât de contradictorie, de fapt, fie și numai pentru a fi căutat recunoașterea unei bresle pe care o disprețuia și o poziție într-o societate pe care a văzut-o foarte bine în putreziciunea ei, între conservatorismul ei perdant și haoticele ei avânturi progresiste.

image description

Citindu-i cartea, o să-l vedeți pe Caragiale în căutarea unui loc al lui într-o viață a lui. O să-l vedeți într-o familie despre care povestește cu plăcere și umor, dar care e și motiv de frustrare și bătut pasul pe loc, într-un periplu oricum altfel, dar nu plictisitor, între viața de gazetar și berar, în spații publice – cum e teatrul, de pildă – și în spații private – un budoar, unde sclavul „prohabului” descinde des, deși susține că liniștea unui cămin, dacă se poate cu covoare orientale, cum e casa în care va locui la Berlin în ultimii ani de viață, aprins de o flacără pentru Aghiuță – dacă nu știți cine era Aghiuță, o să descoperiți –, este neasemuită.

Caragiale comediograful e lăsat în umbră de Caragiale cel din „Năpasta” –căreia îi sunt rezervate pagini speciale, ce includ și ating și episodul procesului pentru plagiat. Acesta din urmă face un pas în față și trasează conturul unei ființe fragile, roase de melancolie și fără îndoială de scepticism,  o ființă nu tocmai ușor de amplasat într-un peisaj românesc care seamănă foarte mult cu cel din „La Moși”. „Un truditor cu ureche fină” se construiește aici din piese de puzzle, dar și o ființă „față cu reacțiunea” și nu cu una, ci cu destule spaime, ascunse dincolo de umor. Iată-l recapitulând, așa cum și-l imaginează Bogdan-Alexandru Stănescu: „Când, mai târziu, am scris teatru și mi s-a jucat, am devenit repede un fel de circar de la cari se cerea humor, humor, humor cât cuprinde. Iar de când am publicat Năpasta,nedomerire mare. Când am scris despre masacrele unei guvernări imbecile, la 1907, nedomerire și mai mare, ba chiar indignațiune: Grecoteiul defăimează nația. La fel, am simțit întotdeauna apăsarea lui Caragiale causeurul, a limbutului pe care știi prea bine că nu-l pot încătușa, pentru că-i parte din mine, atâta doar că nu el scrie: el pregătește personajele, el își ascute urechea, el umblă prin piețe și cafenele, el stă până dimineața la grădină și-și face rolul, dar nu el scrie. Caragiale care scrie e, cum bine știi, omul năpăstuit de o frică atroce în fața paginii albe, legat în chingile unei sintaxe pe care doar o mână de oameni din țara asta știu s-o folosească, blestemat cu negre melancolii și insomnii. Caragiale nu e nici sponan, nici genial ca Eminescu, ci e un truditor cu ureche vină. Iar așa ceva n-a fost iubit niciodată pe plaiurile daco-române, unde ne place imaginea geniului prin care curje esența de muză așa cum picură gospodina vanilie-n cofeturi”.

Precaut, autorul nostru nu picură sirop în aluatul lui. Nu un Caragiale cancanizat ne oferă în cartea lui, nu un Caragiale artificial ca o marionetă care se mișcă doar când e trasă de sfori, nu un Caragiale împietrit în statuia pe care i-au ridicat-o neîncetat manualele, profesorii și, contrariant, spectacolele care s-au ambiționat să-i redea „spiritul” apăsând doar pe pedala comicului. În „Caragiale. Scrisoarea pierdută” o să găsiți o altă scrsoare pierdută decât ați putea crede. Iar în ea o să descoperiți date pentru un personaj imposibil de înghețat într-o statuie.