Indiferent că-i spunem pe mai departe „cronică dramatică’’, adică utilizăm o sintagmă ce ar indica favorizarea analizării preponderant a textului, ori „cronică de teatru” sau, mă rog „teatrală”, marea problemă a formei publicistice în cauză rămâne pe mai departe aceea a cantității reale de observații critice conținute. Adică a judecății drepte, neinfluențate nici de prietenii, nici de dușmănii de-o viață sau ocazionale ori de faptul că, din păcate, din ce în ce mai des vizionarea unui spectacol de către persoana ce își spune sau chiar este recunnoscută de breaslă drept critic este condiționată de bunăvoința instituției producătoare a spectacolului. Sau a regizorului acestuia care îl conjură pe director să facă eforturile financiare de a-i aduce oameni de specialitate în sală, cu ocazia premierei oficiale. Și care e firesc să dorească, să spere ca despre ceea ce au făcut ei să se scrie numai de bine.
Nu, criticul nu trebuie să fie eminamente omul care dă cu barda. Nici cel ce are necondiționat dreptate. Fie și pentru motivul că nu e nici Dumnezeu, nici Stalin. Dar nici persoana care nu face decât să caute cuvinte și să inventeze fraze ce încearcă să evite spunerea cinstită, politicoasă, fermă, argumentată a lucrurilor pe nume. Sigur, o știm de la istoricul Lucian Boia, România este o țară altfel. Iar altfelismul se traduce în lumea teatrului prin faptul că nimeni, nici un regizor, nici un teatru nu decid scoaterea de pe afiș a unui spectacol socotit de critică drept eșec patentat. Povestea cu critica desființatoare care determină casarea imediată a ceva socotit drept nedemn de a mai fi păstrat pe scena este, poate, valabilă în Statele Unite, însă o utopie înduioșătoare în spațiul mioritic. Și pe urmă, poate că nici criticul nu (mai) este astăzi eminamente persoana în sarcina căreia stă formularea de verdicte, ci îndeosebi descoperirea, identificarea, numirea cu glas tare a greșelilor urmare cărora ceva ce nu mă îndoiesc că toată lumea dorea să însemne o izbândă a ajuns să fie cu totul altfel. Criticul trebuie să fie ochiul din afară, partenerul care le arată creatorilor unde stă greșeala. Fie ea vizibilă sau ascunsă. Numai că, pentru asta, criticul nu ajunge să știe să scrie fără greșeală în limba română, să fie tobă de carte, să se dovedească inegalabil la capitolul cultură generală și teatrală, ci și să aibă habar despre cum se naște, cum se face un spectacol. Adică să fie familiarizat cu ceea ce înseamnă procesul scenic. Și, mai presus de toate, să aibă caracter, în absența căruia toate celelalte calități nu înseamnă nimic. Adică au valoarea de întrebuințare zero.
A avea caracter în critica de teatru înseamnă a porni de la premisa că nu le știi pe toate, că nu ești infailibil. Că nu trebuie să faci din cronica menită să dea seama sau, mai degrabă, să exprime un punct de vedere despre munca altora un exercițiu de auto-admirație sau chiar de egolatrie. Că trebuie să scrii frumos (dacă respectivii merită asta) despre alții, nu despre tine.
A avea caracter în critica de teatru se dovedește și prin detaliul că atunci când ești invitat să fii selecționer unic ori director artistic la un festival, indiferent de locul în care se desfășoară acesta, la București sau la Constanța, la Galați sau la Timișoara, la Piatra Neamț ori la Oradea să nu le ceri confraților, direct, pe față, ori doar prin aluzii și subînțelesuri, să spună despre tine numai de bine. Să admiți că nu totul a fost perfect, impecabil, că selecția suportă amendamente, că ai greșit atunci când ai acceptat ca o manifestare de cultură teatrală de anvergură națională (nu știu dacă ați observat, dar în ultima vreme nu numai toate colegiile sunt naționale, chiar dacă au promovabilitate zero la Bacalaureat, ci și toate festivalurile de teatru) să se desfășoare, din pretinse rațiuni de economie, fără caiet- program. Adică fără cartea ce îți indică în primul rând când, ce și pe cine anume vezi pe scenă. Dai dovadă de caracter când ții cu tot dinadinsul ca spectatorii să cunoască artiștii, și nu doar numele tău, al criticului, numit selecționer unic și/sau director artistic. Adică atunci când nu vrei și nu admiți să îți faci sau să ți se facă chip cioplit.
