A căzut cortina și peste ultimele festivaluri de teatru ale toamnei și cred că primul lucru pe care s-ar cuveni să-l facem e să-i felicităm pe toți acei directori care nu au cedat dezarmantului, lașului și, din păcate, câteodată atât de românescului „nu se poate”.
E adevărat, vremurile sunt încurcate, bugetul scârțâie din toate încheieturile, multe Casandre anunță iminența apocalipsei, așa că nimic mai simplu, poate chiar în firescul lucrurilor, decât să spui că anul acesta nu va putea avea loc festivalul cutare. Că nu va muri nimeni din asta, că anul viitor cu siguranță va fi altfel și atunci nu încape îndoială că se va recupera totul. E atât de simplu să te transformi într-un fel de Scarlett O’Hara, gata oricând să amâne totul în numele acelui atât de comod și, la urma urmei, inocent și convenabil, „și mâine va fi o zi”.
Încă și mai de felicitat mi se par a fi acei directori (mă rog, manageri) care nu s-au mulțumit doar cu bifarea unei noi ediții, cu ignorarea calității și a specificului manifestării de cultură teatrală, care au ținut cont de detaliul că un festival nu se rezumă la a fi o simplă acțiune cvasi-contabilicească numai bună să fie trecută în raportul de activitate anual. Ci care, apelând la selecționeri, nu i-au transformat pe aceștia în simple paravane, nu i-au folosit drept calpe garanții de onorabilitate, în spatele cărora e loc de tot felul de aranjamente și schimburi reciproc avantajoase. Care nu au gândit festivalul ca reprezentând ocazia achitării unei datorii angajate față de un alt teatru, drept promisiunea subînțeleasă a unui simplu și nu întotdeauna valoros schimb de spectacole.
Foarte adesea în discuții este ridicată problema dacă e bine sau nu ca un festival să aibă caracter competitiv, adică dacă să fie sau nu cu premii sau care ar trebui să fie conduita instituției organizatoare. Adică să ia parte la competiție ori să se situeze pe o poziție de neutralitate.
Dacă în privința necesității conservării neutralității nu am nici cea mai mică îndoială, fie și numai pentru faptul că astfel componenții juriului nu sunt nici măcar la modul teoretic chinuiți de spaima că ar trebui să facă dovada unei anume amabilități față de gazde, în cazul celei de-a doua teme în discuție cred că lucrurile se impun privite cât mai nuanțat posibil.
Nici vorbă să revină la condiția de manifestare cu caracter competitiv Festivalul Național de Teatru. A fost astfel în primii ani de existență, însă odată cu lărgirea și diversificarea ofertei renunțarea la competiție s-a impus aproape de la sine. Nu de alta, dar însăși selecționarea trebuie să însemne o distincție, semnul desprinderii din plutonul mediocrității. Cel de-al doilea premiu, simbolic, vine din partea publicului care se află în situația de a alege din trei sau patru oferte. Și care foarte adesea alege în cunoștință de cauză.
Festivalurile specializate, precum cele de la Oradea, Baia Mare, Galați, Pitești, Buzău sau Reșița, loc unde aflu cu bucurie că s-a desfășurat un festival cu o ofertă de spectacole cel puțin notabilă, ori cele organizate în Capitală de felurite Teatre (Excelsior, Nottara, Teatrul de Comedie), cred că ar face bine să își păstreze caracterul de competiție. Nu de alta, dar artisții au nevoie și de altfel de recunoașteri decât cele onorifice ori de cuvintele frumoase din cronici. Și pe urmă se poate întâmpla ca astfel de festivaluri ce răspund nevoii de teatru, de cultură a cutărei comunități locale se mai întâmplă că și repară nedreptăți flagrante comise cu ocazii anterioare. Așa cum a făcut-o, de pildă, Festivalul Internațional al Teatrului de Studio și de Forme Noi de la Pitești care a onorat cu meritatele, cuvenitele premii în ansamblu spectacolul cu piesa „Pescărușul” de la unteatru, regia exemplară a maestrului Andrei Șerban și evoluția de excepție a două actrițe. E vorba Claudia Ieremia, minunată în Arkadina, și Alina Rotaru, remarcabilă atât în Nina Zarecinaia, cât și în Doamna de Tourvel din „Legături primejdioase”, acesta din urmă producție a Teatrului Mic.
