I-am admirat și eu, ca atâția alții, regretatei marii regizoare Cătălina Buzoianu superbele, fundamentalele și, desigur, salvatoarele spectacole montate atât la Teatrul Mic cât și la „Bulandra”. I-am citit și comentat cărțile, izvoare de înțelepciune teatrală și, mai ales, produse ale unei autentice gândiri estetice intrinseci, însoțitoare și nicidecum înlocuitoare ale unei practici reale. Și, nu în ultimul rând, i-am apreciat sinceritatea de care a dat dovadă, capacitatea de a pune degetul pe rană, de a spune răspicat în interviuri ceea ce gândea nu doar despre teatru, ci și despre cei ce îl făceau.

Îmi amintesc că într-unul dintre aceste interviuri doamna Buzoianu atrăgea atenția cât de des și, din păcate, de nesincer se folosește în lumea teatrală românească formula „îl iubesc pe cutare”.  De aici, probabil, și prudența cu care am privit de-a lungul carierei mele de critic de teatru care, iată, a ajuns deja la trei decenii și jumătate, inflaționistele declarații de dragoste venite din partea unor creatori de teatru. Ori a directorilor de instituții de spectacol. Care, desigur, nu întâmplător creșteau în progresie geometrică în preajma unei viitoare premiere la care, ce să vezi!, regizorul sau directorul cutare nici nu concepea să nu mă vadă în sală. Prudența era determinată și de un sfat pe care mi-l dăduse încă la vremea debutului  o altă mare personalitate a teatrului românesc, criticul Valentin Silvestru, care mă avertizase că nu va fi deloc semn bun dacă voi fi privit cu simpatie, cu dragoste mult prea apăsat declarată și afișată de la portar la directorul de teatru. Sfatul d-lui Silvestru ținea de convingerea intimă a domniei-sale că între critic și creatorii de spectacole este și e sănătos să fie ceea ce domnia-sa numea simultane și complementare raporturi de complementaritate și contrarietate.

În cei 35 de ani în care am scris mai bine sau mai puțin inspirat despre zeci, sute de spectacole, am avut parte și de bucurii, și de satisfacții, și de supărări, și de atitudini ostile ori, de-a dreptul, ireverențioase. Riscurile meseriei! Autoasumate fiindcă, la urma urmei, nimeni nu m-a obligat să fiu critic de teatru. Nici măcar nevoia de a-mi asigura din asta traiul zilnic. Sper totuși că nu am fost ceea ce ar putea fi numit critique de dimanche. Sunt sigur că, la rându-mi, nu am produs doar încântare, știu că am supărat adesea, nerămânându-mi decât să sper că am avut tăria de a o face justificat, fără de voie, neresentimentar, determinat de realitatea spectacolului. Sau, mai corect spus, de felul în care mi s-a părut mie a fi acea realitate.

Până mai deunăzi, pentru o cronică mai puțin laudativă aveam parte doar de priviri neprietenești, de câteva vorbe nu tocmai flatante pe care tot felul de binevoitori aveau grijă să mi le împărtășească. Vorbe aflate, e drept, în totală contradicție cu anterioarele declarații de stimă, iubire ori chiar certificatele de infailibilitate pe care unii și alții mi le eliberau instantaneu. De câțiva ani încoace lucrurile au luat o turnură puțin altfel. Au apărut embargoul, interdicția concretizate prin faptul că, după o cronică neconvenabilă, directorul cutare a decis că e mai bine să nu mă mai invite la nicio premieră. Deja sunt vreo două sau trei teatre care fac asta. Treaba lor și a jupânilor care se lăfăie în fotoliile directoriale.

Nu sunt singurul critic care am avut și am parte de astfel de tratamente ce nu fac decât să dovedească mentalitatea totalitară, de cenzor, de vechil a directorului până atunci cu voce mieroasă. De fapt, foarte puțin contează că eu sau un alt coleg care încă ținem la verticalitatea coloanei vertebrale și la autenticitatea profesiei de critic, pe care nu o confundăm cu aceea de agent de PR pățim asta. Contează că respectivul zis manager sau creator recurge la ascunsul mizeriei sub preș, la automistificare, la minciună pe față. Care în niciun caz nu va face spectacolul mai bun și nici nu îi va aduce spectatori mai mulți la casa de bilete.