Senzațional în musicaluri precum „Familia Addams” (Teatrul Excelsior), „We Will Rock You” (Wonder Theatre), „Sunetul muzicii” (Opera Comică) sau „West Side Story” (Teatrul Odeon), toate regizate de Răzvan Mazilu, actorul Lucian Ionescu cucerește orice scenă de teatru. Bucureștean de origine, el a urmat un liceu cu profil real, excelând la informatică. Schimbându-și parcursul profesional la 180 de grade, a dat admitere la UNATC „I.L. Caragiale” și a descoperit chemarea teatrului. Anul 2016 a însemnat pentru el participarea la Gala HOP și intrarea în trupa Teatrului de Comedie.

Fascinată de performanțele lui din fiecare spectacol, l-am invitat pe Lucian Ionescu să vorbim despre relația lui cu musicalul: de la prima întâlnire la dificultăți și realizări. Extrem de riguros și implicat ca actor, plin de umor și empatie ca partener de dialog. Absent din lumea social media, dar uluitor pe scenă. A povestit despre structuri, importanța repetițiilor, relația cu publicul, celebritate și televiziune, lucrul cu Răzvan Mazilu și raportarea sa la teatru. Lucian Ionescu este actorul care te face să te îndrăgostești de musical.  

Pasiunea ta pentru muzică te-a condus către musical?

În liceu am învățat singur să cânt la chitară, dar nici acum nu sunt la un nivel extrem de profesionist. Întâlnirea cu musicalul a fost o simplă întâmplare. În facultate, colega mea, Ana Bianca Popescu, mi-a propus să mergem la un casting împreună. Imediat am început să prind gustul, să mă uit la musicaluri și am descoperit cât de tare e. Mă atrăgea rigurozitatea genului. Atunci am înțeles și cât de important este timing-ul, inclusiv într-o comedie – dacă întârzii o secundă cu replica, nu mai obții același efect.

De câtă matematică e nevoie într-un spectacol de teatru?

De măcar 10 clase de matematică, cu minim nota 8. Te ajută foarte mult. Vin de la un profil real, am făcut matematică și informatică intensiv, iar până la 14 ani am jucat șah profesionist și asta m-a ajutat să gândesc structurat. Matematica e bună pentru că ți se conturează foarte bine granițele. Personajul tău este într-o situație; cât de mult se extinde ea și care sunt limitele peste care nu poate să treacă? Excluzi lucrurile care nu au ce căuta acolo și începe să ți se definească traseul personajului. Fiind o știință abstractă, matematică presupune, ca și teatrul, un anumit tip de concentrare.

Cât de pregătit e proaspătul absolvent al unei școli de teatru să facă musical?

Ceea ce se face la școală e un mic modul în care ești pus în fața unui text, a unui pasaj de cântat și a unei coregrafii. Nu îți explică nimeni cum să le legi și cum să treci dintr-una în alta. Nu poți să rostești textul realist și imediat să treci la cântat, pentru că nu e firesc. Trebuie să joci la o anumită temperatură și într-un anumit stil ca să permită tranziția în cântec și mai apoi în dans. E o anumită tehnică pe care mie nu mi-a predat-o nimeni. Suntem încă la început în raport cu musicalul și atunci e greu să găsești pe cineva care să îți predea despre asta. Eu am făcut cercetare singur.

Practic, în musical, actorul trebuie să exceleze pe toate palierele.

Cam da. Poate că sunt roluri în care doar cânți sau doar joci, care pot fi ocupate de cei care excelează doar într-o anumită direcție. Dar pentru rolurile de consistență, în general trebuie să le ai pe toate.

Care crezi că ar fi timpul de repetiție ideal pentru ca un spectacol să se lege și să se rodeze?

Depinde de complexitatea lui. Dacă e un spectacol de musical, din punctul meu de vedere are nevoie de două, trei luni. Îți dau exemplul producțiilor din care am făcut parte până acum: nu întreg colectivul a mai făcut musical până la momentul respectiv și are toate capacitățile pregătite la maximum – interpretative, de mișcare și de cântare. Ai nevoie de o pregătire continuă și de o anumită perioadă pentru a asimila acest stil de lucru.

Tu cum ești în prima seară de întâlnire cu publicul?

În ultimele spectacole pe care le-am făcut sunt foarte relaxat. Emoțiile de acum 5-6 ani erau tumultuoase și mă destabilizau un pic. Acum nu mi se mai întâmplă asta, ci încerc ca la fiecare premieră să am perioada aceea de rodaj, de asumare în totalitate a rolului și a întregului spectacol. Poate că prinzi și miroși rolul destul de devreme, dar spectacolul nu-l asumi decât în momentul final, când ai tot decorul, costumele și luminile, când îl joci cap-coadă. Atunci asimilezi toate lucrurile care te vor însoți la fiecare reprezentație. Știi exact unde cade lumina, care e traseul în scenă, cum se închide muzica…

Și în situația în care apare o schimbare neprevăzută?

Fiind atât de sigur pe tot ce e în jurul tău, atunci când apare o schimbare, imediat o vezi. Concentrarea ta e pe alte lucruri, nu mai stai cu încordarea că nu se va da heblu atunci când trebuie. Dacă nu se dă, atunci e o surpriză pe care o încasezi și de care te poți ocupa pentru că e o situație unică. În musical, în cazul unei greșeli, poți trece ușor peste ea, pentru că ai siguranța a tot ce se întâmplă în jur și mai ales a partenerului, care nu poate să improvizeze. Dacă nu zice replica cum trebuie și întârzie câteva secunde, se pierde intrarea pe muzică; totul este matematică.

Ești mai degrabă tipul de actor rațional și tehnic?

La începutul repetițiilor sunt preponderent instinctiv, apoi, mai spre premieră, tehnic. Îmi place ca lucrurile să fie lucrate curat în scenă, ca fiecare gest să spună ceva și să nu apară întâmplător.

Într-un spectacol de teatru e nevoie de măcar 10 clase de matematică, cu minim nota 8. Te ajută foarte mult. Vin de la un profil real, am făcut matematică și informatică intensiv, iar până la 14 ani am jucat șah profesionist și asta m-a ajutat să gândesc structurat.

Totuși, nu te lași pradă unei emoții puternice și urmezi o anumită structură.

Asta cu siguranță. În mod sigur îmi place să existe acea structură. Cred că prea multe lucruri sunt lăsate la voia întâmplării și de asta intensitatea reprezentațiilor fluctuează – unele excepționale, iar altele complet derizorii. E din cauza neprofesionalismului. Totul depinde de tehnica și rigurozitatea construcției spectacolului, de cât de bine sunt așezate jaloanele actorilor și ale regizorului.

Ai propria ta structură în abordarea unui rol, după care îți faci documentarea și construcția?

De multe ori, de la prima lectură întrevăd personajul. E o intuiție, un instinct format probabil prin prisma exercițiului, a ceea ce citesc, a ceea ce mă frământă. Alteori apare abia la jumătatea repetițiilor. Până atunci desfac textul, îi urmăresc pe ceilalți, încerc să observ atmosfera care se creează în colectivul respectiv, să văd unde ne situăm, cum mă pot lega de o situație. Mi s-a întâmplat ca un personaj să se nască din relația cu un coleg, din felul în care vorbim sau în care el relaționează.

Nu urmărești o „rețetă prestabilită”.

Nici nu cred că e bine să fie o rețetă prestabilită, pentru că devii monoton apoi. Un personaj care se naște din relație va fi diferit de unul inspirat de un om pe care l-am văzut pe stradă sau în funcție de cum mi-am imaginat eu situația. Încerc să nu mă canonizez într-o rețetă, ci să las stimulii exteriori să umple personajul.

Dar ai găsit în astfel de personaje răspunsuri pe care tu, ca actor, le cauți?

Am găsit anumite răspunsuri din punctul de vederii al tehnicii. Dau un exemplu. Atunci când am început să fac musical, a devenit foarte importantă pentru mine vocea pe partea de text, nu de cântat. Am început să aud lucrurile altfel, să aud inflexiunile, cum să exprim o intenție doar din voce. S-au îmbogățit mijloacele cu fiecare personaj. Sau lucrul la un personaj care e mai plastic în gesturi mi-a dat răspunsuri asupra a cât de importantă e ținuta pe scenă în fiecare moment. Poate două personaje stau drepte amândouă, dar fiecare are un alt motiv și un alt fel de a sta așa, poate spune ceva cu postura asta. Revin la acea rigoare și cum fiecare gest poate să spună ceva important în situația respectivă.

Asta presupune și o atenție foarte mare a spectatorului.

De acord. Poate că e o meteahnă, dar eu cred că jucăm orice spectacol și pentru unul mai inteligent și pentru unul mai puțin inteligent, indiferent de genul proiectului. Teatrul nu trebuie să se adreseze doar unei anumite categorii de persoane.

Mi se pare că în prezent se face mult teatru de nișă. Credința mea e că pe scenele mari e nevoie de spectacole pentru mult public. Dacă vrem să facem spectacole pentru elită, avem săli mici, pentru public restrâns.

Dar crezi că teatrul românesc targetează în prezent o anumită categorie de public?

Mi se pare că în prezent se face mult teatru de nișă. Credința mea e că pe scenele mari e nevoie de spectacole pentru mult public. Dacă vrem să facem spectacole pentru elită, avem săli mici, pentru public restrâns.

În ce relație crezi că este publicul românesc cu musicalul, la momentul actual?

Cred că este într-o relație caldă, nu fierbinte, nici călduță. Ceea ce e un drum foarte bun. Dacă nu ar săpa alții fundația pe care unii o pun, ar deveni fierbinte. Dar din păcate unii încearcă să se ducă spre fierbinte, iar alții aruncă apă rece peste și atunci rămâne caldă.

De fapt, cărui tip de public se adresează? E același nucleu care merge constant la teatru sau e o altă categorie?

Depinde. O parte din ei sunt cei care vin la teatru frecvent, dar sunt și foarte mulți care au venit auzind de titlu sau știind muzica respectivă. Spre exemplu, la prima reprezentație „We Will Rock You”, am avut o sală plină de fani Queen. S-au și vândut foarte repede biletele. 4000 de oameni cântau cu noi toate melodiile. Mulți vin convinși de alții care au fost deja, ei având o prejudecată despre musical poate pentru că au văzut ceva mai nereușit în anii `80-`90. Sunt destui care au venit cu astfel de prejudecăți, dar au plecat plăcut impresionați.

Ai o relație apropiată cu fanii?

Mențin o relație cu ei, dar nu chiar atât de apropiată. Dacă cineva vrea să fie informat sau mă felicită, e totul în regulă. Dar atunci când cineva devine invaziv, încerc să îl țin la distanță. Oricum eu nu sunt activ pe social media. Poate că e și în defavoarea imaginii mele…

Resimți faptul că nu ești activ pe Facebook și Instagram?

N-am resimțit asta, dar probabil aș obține un plus la vânzarea de bilete, pentru că lumea ar afla despre spectacolele mele. E singurul motiv pentru care mi-aș popula un pic profilul de Facebook, postând despre spectacole. Altfel, nu îmi place deloc.

Crezi că un actor ar trebui să se promoveze singur pe social media sau teatrul ar trebui să fie responsabil cu direcția asta?

Asta e o întrebare capcană! Sigur, nu cred că e treaba actorului să facă asta. Dar trăim într-o lume în care nimeni nu este interesat și toți vor să profite de pe urma muncii altuia. În cazul de față, teatrele vor să profite de munca actorului și de acest instrument pe care nu în calitate de artiști îl folosesc, ci de cetățeni, de simpli indivizi. Actorii reușesc pe social media să își facă și un fel de fan base, să vândă bilete în independent și să îi cunoască lumea. Dar în rest n-ar trebui să fie treaba lor. Sigur că teatrele ar trebui să aibă trupe și ele chiar să se numească trupe. Asta înseamnă un colectiv cu o coeziune, cu actori care să se cunoască bine între ei, care să construiască roluri prin rotație.

Pare, totuși, că lucrurile au început să se mai schimbe în interiorul trupelor, mai ales că au intrat acolo mulți tineri.

Pare că da – vezi trupele de la Excelsior și de la Teatrul Mic. Pe de altă parte, și cei care sunt acum mai în vârstă au intrat în teatru de tineri. Intri când ești tânăr și neliniștit, apoi vin problemele.

Da, dar cu toate astea, ca actor atunci când urci pe scenă ar cam trebui să uiți de toate.

Ei, aia e! Și nu numai asta. În continuare trebuie să faci parte din acea trupă. Ce se întâmplă atunci? E greu. Vreau să revin la povestea cu promovarea. Cred că ar trebui să se schimbe paradigma de „hai să-i aducem pe cei care s-au făcut vedete în alte părți ca să aducem publicul la teatru”. E ceva greșit aici. Hai, mai degrabă, să îi luăm pe actorii buni și care nu cântă, care nu au emisiuni sau podcasturi, și să îi ducem la interviuri. Hai să-i facem noi vizibili într-un fel!

Crezi că teatrul, prin mecanismele sale interne, ar avea aceeași putere de popularizare a unui actor precum televiziunea?

Teatrul nu prea are mijloace de popularizare, din punctul meu de vedere. Singurul mijloc pe care îl văd acum sunt acele anunțuri din autobuze, pe care tot Teatrul Excelsior le-a obținut prin parteneriat. Nici măcar afișe cu spectacole nu sunt prin București. Lucrurile n-au mai fost reglementate legislativ, pentru că se așteptau cu toții ca teatrul să aibă public de la sine. Sigur că are publicul lui și funcționează cel mai bine, în continuare, metoda „din gură-n gură”. Spectacolele bune aduc și alți spectatori la recomandarea celor care merg frecvent sau aduci o vedetă și va veni tot fan base-ul ei.

Ai tot pomenit fan base-ul unui actor. Ți se pare ceva util pentru un actor să aibă astfel de susținători?

Pe lângă faptul că nu îmi place, un alt motiv pentru care nu sunt activ pe social media e un pariu pus cu vreo patru ani în urmă. Am fost obligat atunci să îmi fac cont de Facebook, pentru că doar acolo se putea comunica despre programul de repetiții al unui spectacol. Apoi am stat de vorbă cu mai mulți artiști care mi-au zis că au profil de Facebook, pentru că doar așa poți afla de castinguri și merge la ele. Eu am zis că se poate și altfel. Uite că au trecut patru ani de atunci și nu am luat niciun rol de pe Facebook. Nu m-a întrebat încă nimeni de profilul meu, n-am luat un rol mai mic sau n-am intrat într-un anumit spectacol pentru că nu am. Sau cel puțin nu știu eu despre niciunul. În continuare cred că importantă este calitatea actului tău, cât muncești și cât te dedici meseriei tale. E un bonus că poți veni cu o promovare a spectacolului respectiv pentru că teatrele vor să îți dea responsabilitatea asta. Dar eu continui pariul ăsta: poți fi actor și fără să fii pe Facebook.

Televiziune și celebritate. Crezi că a fost o etapă utilă în cariera ta experiența de la Te cunosc de undeva?

Eu m-am dus acolo fără să știu emisiunea. N-am televizor acasă și nu mă uit. Imitația e o artă în sine din punctul meu de vedere. Eu nu simțeam că mă pricep la asta, dar trebuie studiată și se poate dezvolta. Experiența de acolo mi-a dat mobilitate și m-a ajutat să identific rapid o calitate a personajului respectiv. Unele mi-au ieșit, altele nu. Sigur, m-a ajutat și ca imagine. Mă recunoștea lumea și venea la teatru să mă vadă.

Îți place să faci pariuri cu tine?

Nu sunt multe pe care le-am făcut. Însă îmi place să fac pariuri cu mine la roluri. Când încep un spectacol nou, plec cu gândul că va fi un spectacol important. Mi-ar plăcea ca toată lumea să creadă asta despre fiecare proiect în parte. De asta îmi place să lucrez cu Răzvan Mazilu atât de mult – pentru că știu că fiecare spectacol va fi un eveniment.

Are Răzvan Mazilu o metodă anume de lucru?

Nu cred că are o metodă, dar se gândește foarte bine în ce zonă vrea să facă spectacolul, vine cu costumele schițate, cu decorul și cheia de joc bine gândite. E melanjul perfect pentru că te lasă și pe tine să vii cu propuneri, iar apoi el începe și adaugă sau te ghidează în direcția viziunii lui. Sau, dacă ai o idee mai bună decât a lui, o acceptă și imediat începe să construiască pe ea. Iar în momentul în care am ridicat spectacolul, totul trebuie să fie minuțios și atent lucrat.

Lecția principală a lui Răzvan Mazilu ar fi miza mare. Gândește spectacolul ca și când ar fi cel mai important din cariera ta! Ceea ce te va obliga să vii cu ceva în plus față de ce ai făcut până în punctul ăla, să te frămânți un pic.

Care ar fi cea mai importantă lecție cu care ai plecat de la repetițiile lui?

Lecția principală ar fi miza mare. Gândește spectacolul ca și când ar fi cel mai important din cariera ta! Ceea ce te va obliga să vii cu ceva în plus față de ce ai făcut până în punctul ăla, să te frămânți un pic.

Costumul are un rol aparte în musical sau stabilește o relație specială cu actorul?

În musical, costumul trebuie să mă facă să mă simt confortabil cu personajul pe care îl construiesc. El vine oricum spre finalul repetițiilor. Unele completează personajul, îi dau linia de aspect pe care tu nu ai gândit-o despre el.

Ce așteptări ai de la teatru?

De a ridica un pic ștacheta în lumea asta în care pierdem din valorile importante. Uităm să ne mai uităm în ochii omului și să ne bucurăm de o conversație față în față, de a ne face prieteni pe bune, de a ne deschide, uităm ce e iubirea aia sinceră, uităm să ne bucurăm. Cred că, din fericire, teatrul încă poate să facă asta. Atâta timp cât noi mai știm să facem asta.

Și-a schimbat el rolul în societate?

Acum oglinda societății este Facebook-ul și televizorul. Rolul teatrului ar fi să ne amintească de ceea ce e adevărat – să arate o iubire reală și să îmi pun întrebări dacă eu o înțeleg astfel, dacă eu mai iubesc astfel; să te provoace să devii mai bun. Cred că prin musical, facem lucrul acesta.

Spune-mi replica ta preferată, care te definește acum.

Pentru că acum mă uit la un serial despre familie, „This is us”, mă gândesc la următorul dialog între Morticia și Gomez:

• Am devenit ca mama.
• Iar Wednesday ca tine, nu e minunat?
• Ai întors-o ca un avocat.
• Nu, ca un soț și ca un tată, deloc ușoare meserii, de fapt, teribil de grele.