Și-ar fi dorit să fie printre primii oameni care au pus piciorul pe Lună. Spune că teatrul l-a învățat să fie mai comunicativ și să râdă mai mult. Nu crede că teatrul poate să schimbe lumea, dar poate să genereze în oameni idei, bucurie, furie, revoltă, emoție, sentimente care „îi pot trimite pe oameni cu gândul la schimbări sau nuanțări ale fațetelor vieții lor”. „Schimbi lumea unui individ care prin deciziile sau indeciziile lui o poate schimba pe a celui de lângă el și tot așa”, crede Gabriel Răuță, actor al Teatrului Nottara din București. Printre rolurile recente cele mai importante în care-l puteți vedea pe Gabriel Răuță sunt „Iona” în spectacolul pus în scenă de Tompa Gabor, la Teatrul Nottara, și tot „prizonier” în universul lui Marin Sorescu, e Locatarul în spectacolul „Există nervi” pus în scenă de Felix Alexa, la Teatrul Dramaturgilor Români. Un dialog despre teatru, viață, vise, libertate…
Personajul pe care-l joci în „Există nervi” intră în scenă și spune: „Secolul ăsta mi-a distrus flora intestinală”. Tu cum stai cu flora intestinală?
Eu ajung să cred din ce în ce mai tare că lucrurile care se întâmplă în copilărie, în adolescență pot să-ți distrugă mai târziu flora intestinală, indiferent de secolul sau condițiile sociale, politice în care trăiești. Evident că nu poți să faci abstracție de lumea în care trăiești. Dar, da, cred tot mai mult că felul în care te-ai obișnuit să trăiești sau să funcționezi în copilărie sau adolescență îți poate distruge sau nu flora intestinală mai târziu…
Vorbești despre traume din copilărie?
Vorbesc despre pattern-uri, de familie, de școală… Eu am crescut cu câteva povețe de genul: „nu deranja pe nimeni”, „ce-o să zică x sau y”, „ne facem de râs” și multe alte asemenea îngrădiri sau reguli exagerate. Paradoxul e că nu mi-au fost impuse, dar veneau ca un set de reguli firești în perioada copilăriei mele. Sigur că au fost și lucruri care m-au avantajat. Părinții mei au avut mereu încredere în mine. Dar tot acest set de reguli și de limite – vorbim de anii ’80 – au creat un soi de limitare a comunicării. Așa mi se pare acum, privind în urmă. Un tip de frână…
Da, noi, cei născuți în comunism, am cam crescut cu frânele trase…
Unii doar cu frâna de picior, alții și cu frâna de mână… Ce pot să spun azi e că multe dintre lucrurile trăite în acea perioadă, dacă ar fi avut alt filtru sau alt ambalaj, aș fi putut fi acum o persoană mult mai dezinvoltă, mult mai curajoasă. Dar asta a fost istoria… am fost și șoim, și un pic de pionier, am prins și Revoluția, și shake-ul de după Revoluție, am prins și primul McDonald’s, și televiziunea prin cablu, și OTV-ul, și primul vot… și facultatea particulară de teatru, și prima promoție de master arta actorului la UNATC, i-am prins într-un mod fericit pe Catrinel Dumitrescu și pe Emil Hossu și, pe urmă, o mulțime de oameni care au compensat tot ce spuneam la început.
Concluzia? Cum e flora intestinală?
Mâncată vreo 40%. Dar aș spune că mai mult mi-a fost distrusă după Revoluție… Îți dau un exemplu: avem un spectacol, care se cheamă „Artists talk”, pus în scenă la ArCuB, nominalizat la Premiile UNITER la Cel mai bun spectacol și care nu se joacă de aproape un an, pentru că așa e contextul. Asta, da, îmi mănâncă flora intestinală. La fel, faptul că la Odeon nu se mai joacă „For Sale”. Sunt două spectacole în care am investit mult. Apoi, faptul că ies anual sute de absolvenți și n-au loc nicăieri… Da, toate astea îmi mănâncă flora intestinală.
Există un (alt) loc și un (alt) timp în istoria lumii unde ai fi vrut să fii?
Dacă într-adevăr oamenii ăia au ajuns pe Lună, aș fi vrut să fiu acolo prima dată când cineva a pus piciorul pe Lună. E ceva magic în toată chestia asta.
Vorbeai de Revoluție. Ce făceai tu la Revoluție? Aveai cam 12 ani… și erai la tine acasă în Focșani?
Da, 12 ani. Mi-aduc aminte că tata era la București într-o delegație, în ziua în care Ceaușescu fugea cu elicopterul. Și a venit acasă cu niște manifeste – azi le zicem flyere – pe care le aruncau oamenii prin piață. Și în paralel cu asta, mama, în ziua aia, m-a sunat – pe telefonul fix, evident – și mi-a zis: „Gabi, vezi că ne dă drumul mai devreme, o să vin acasă. Tu stai acasă, nu ieși afară te rog!” Dar eu m-am dus la vecinul meu, care avea balconul spre bulevard. Vedeam pe bulevard că oamenii strigau și fluturau steaguri. Iar pe urmă, mi-aduc aminte un moment… Mama făcea „Scutecele lui Iisus” în bucătărie. Și noi stăteam în diagonală cu unitatea militară din Focșani. De-acolo se auzeau focuri de armă. Și asta mi-a rămas în minte, cum trăsese toată masa mai spre hol, ca nu cumva să intre vreun glonț. Pe urmă a început psihoza să căutăm teroriștii. Au fost atunci niște drame aproape ilare. La subsolul blocului nostru, niște vecini sechestraseră un potențial terorist și săracul era un amărât de depanator… Dar lumea era isterizată. Nu prea înțelegeam eu atunci măsura exactă a lucrurilor. Ce urlau oamenii pe la televizor nu era o poveste coerentă pentru un copil de 12 ani.
Faptul că ai fost așa, cu piciorul în două secole, că ai prins sfârșitul comunismului în România, ți-a marcat în vreun fel personalitatea artistică?
Cu siguranță, n-aș fi putut probabil înțelege, n-aș fi putut asuma și rezona atât de bine cu unele spectacole precum „Tipografic Majuscul”, „Iona” sau „Există nervi”… Iar ce pot să fac e să adaug încă o tușă la o imagine deja formată, pentru tinerii de acum. Dar da, faptul c-am trăit într-o perioadă restrictivă e într-un fel un avantaj, pentru că am un termen de comparație. Dureros, e-adevărat… Însă, dacă acel sistem n-ar fi picat, probabil eu n-aș fi devenit actor…
De ce nu?
A fost o aliniere de planete momentul în care părinții mei au acceptat ideea că aș dori să încerc acest drum. Și cred că în comunism această deschidere, oricât de mică a fost ea, n-ar fi existat.
Și tu nu erai deloc genul de copil rebel…
Nu prea… Cred că aș fi fost mai degrabă conformist, chiar dacă nu-mi place cuvântul. Dar ce a făcut cu mine această pasiune pentru teatru a fost extraordinar: mi-a dat curaj, m-a învățat să privesc lucrurile din mai multe unghiuri și m-a făcut mai comunicativ. M-a învățat să râd mai mult. Cred că aș fi plâns mai mult dacă rămâneam în comunism.
Și tu, copilul deloc rebel, când ai hotărât că vrei să faci teatru, care a fost gândul tău?
Detectasem faptul că am o oarece sensibilitate. Iar la un moment dat am avut chiar un gând să mă fac arheolog. Amândouă începeau cu litera a și amândouă presupuneau ceva de investigat, de căutat…
Deci asta e actoria? Ceva „de investigat”?
Da. De căutat. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că era și o dorință de a-i bucura pe oameni.
Și azi s-a schimbat motivația? De ce faci azi teatru?
Am cunoscut oameni în care am găsit ceva comun: dorința de a face această bucurie. Și însuși faptul că există acești oameni cu care comunici dincolo de structura de suprafață și faptul că putem face astfel de bucurii împreună e una dintre motivații. O altă motivație, de data asta personală și egoistă, este că știu că pot să fac asta mult mai bine decât o fac. De fapt, eu vreau să cer mai mult de la mine și de-asta fac teatru. Și mai e un motiv. Sunt foarte mulți colegi tineri talentați care ies din facultate și mi se pare important să descopere un mediu artistic la care să se poată raporta și la care eu să contribui cât pot. Cred foarte tare că e important să existe un context artistic sănătos.
Crezi că teatrul poate să schimbe lumea?
Nu. Nu poți să schimbi lumea, dar poți să generezi în oameni idei, bucurie, furie, revoltă, emoție. Iar acele sentimente îi pot trimite pe oameni cu gândul la schimbări sau nuanțări ale fațetelor vieții lor. Schimbi lumea unui individ care prin deciziile sau indeciziile lui o poate schimba pe a celui de lângă el și tot așa.
Ce te interesează la un regizor?
În primul rând, să nu facă teatru degeaba. Vorbesc aici de regizorii care montează un text fără să-i intereseze dacă e relevant pentru teatrul în care montează, pentru publicul respectiv etc. Ce mă interesează pe mine e ca regizorul să mă pună la lucru, să aibă umor, indiferent dacă face o tragedie, să fie un om care nu vine cu soclul la repetiții să se urce pe el, dar cel mai mult mă interesează să pot spune că, dincolo de un spectacol bun, a reușit să unească niște oameni. Atunci când există o echipă, acel proiect n-are cum să nu fie ceva valoros sau durabil. Pe mine în ultima vreme mă interesează foarte tare povestea asta cu relevanța. De exemplu, cred că „Iona” e un spectacol relevant pentru oricine trăiește în lumea asta, deși s-ar putea ca pentru unii drumul până la miezul lui să fie un pic mai anevoios.
Ce înțelegi prin „relevant”?
Puternic din punct de vedere al mesajului în contextul lumii în care trăim. E un spectacol care răspunde unei nevoi. Dar prin „nevoie” înțeleg ceva mai profund. Adică nu e ceva de genul: ei să mai râdă puțin, noi să le luăm bani… Când spun „nevoie”, mă refer la ceva existențial, chiar dacă pare un cuvânt mare. Dacă un spectacol generează ceva vital, fundamental, pentru omul din sală, acela e un spectacol relevant.
Ce tip de teatru te interesează cel mai mult?
Lumea mea se împarte în două etape, înainte de Gianina Cărbunariu și după… Întâlnirea cu ea m-a făcut mai responsabil din toate punctele de vedere, pentru că e un artist interesat de anumite teme, pe care le documentează ea însăși. Dar am făcut și spectacole de genul „Noul locatar” sau „Iona”, care sunt în zona teatrului de artă și care au însemnat enorm pentru mine. Cu Gianina am făcut trei spectacole foarte diferite în această zonă a teatrului documentar, social. Poate că asta e o nouă etapă în viața mea artistică. Cert e că îmi doresc să fac în continuare spectacole de acest gen. Câteodată lumea nu vede în acest tip de teatru decât o abordare stângistă, nu vede discuția despre umanitate. Dar pentru mine e important pentru că e un teatru care generează discuții, care aduce o problemă în prim-plan. Și arată mai multe laturi ale ei. Acest tip de spectacol deschide o discuție asupra unui subiect sensibil sau dureros sau vital pentru lumea în care trăim. Și atunci vorbim despre relevanță…
Căutările din actorie sunt o fugă de tine sau o căutare a ta?
Mai demult erau o fugă, acum s-au transformat în căutare și cred c-o să rămână în zona asta. Acum nu mă mai feresc atât de mult să mă uit înlăuntrul meu și încerc să reduc lucrurile exterioare.
Cum te înțelegi cu tine?
De vreo doi ani, mă înțeleg mai bine decât m-am înțeles zeci de ani. A fost un complex de împrejurări în care mi s-au clarificat niște lucruri. La urma urmei, realitatea nu este ceea ce gândești, ci felul în care acționezi. Viața ta nu e viața din capul tău. Și multe lucruri erau foarte ok în capul meu, dar nu corespundeau acțiunilor.
Ești orgolios?
Am fost și mai orgolios decât sunt acum. Acum prefer ca energia mea s-o pun în altceva.
Care sunt atuurile tale pe scenă?
Am un ADN artistic unic (râde). Mi s-a spus că am o anumită bonomie și o anumită candoare… care contrastează cu statura mea. Și cred că primul care a spus-o a fost profesorul David Esrig.
Vorbeai despre „Iona” și cum te-a marcat această experiență. „Iona” e și o poveste despre libertate. Cum înțelegi tu libertatea?
Libertatea e… să-ți depășești limitele. Când, după un parcurs dificil, care te-a pus mult la lucru intelectual și creativ, reușești să ieși la lumină, asta e o formă de libertate. Poți să respiri altfel. Libertatea ar trebui să mai însemne, deși eu nu sunt atât de liber, să nu te pui în permanență în slujba celorlalți și să faci realmente lucruri pentru tine. Libertate e să nu fii conflictual. Libertate e să poți să te gândești la viitor fără să simți o apăsare.
Care crezi că mai este astăzi scopul teatrului?
Cred că ar trebui să pui întrebarea asta și publicului… În ce mă privește, cred că au existat și există în continuare oameni care fac teatru ca să meargă la serviciu, oameni care fac teatru ca să bucure alți oameni, ca să se bucure ei, ca să vorbească despre niște probleme care le chinuie mintea. Și cred că-n acest sistem pe care-l avem noi va exista în continuare acest platouaș de intenții. Eu, personal, o să continui să fac, pentru că e un mediu artistic care m-a provocat și mă provoacă în continuare și cred că este un fel de exprimare artistică, directă, nemijlocită, care te bruschează un pic. Și dincolo de convenția pe care o știm și eu, și spectatorul, ne conectăm la o lume care ne conduce de multe ori să identificăm în noi sau în alții motive pentru care iubim, trăim, urâm… Ce facem cu ele mai departe e treaba fiecăruia.
