Cum-necum, și nu din motive ori scrupulozități eminamente filologice, un critic nu s-ar cuveni să uite că numele profesiei sale vine de la grecescul kritikos. Care înseamnă judecător. Asta nu înseamnă neapărat că el, criticul, ar avea drept de viață și de moarte asupra creatorilor și a creației acestora, că ar fi îndreptățit să dea sentințe, ci doar să formuleze judecăți de valoare.
Ce înseamnă asta? Că atunci când citești producția publicistică a unui anume critic trebuie să înțelegi dacă cutare operă de artă, indiferent din ce domeniu ar fi aceasta, i-a plăcut sau nu. NU ajunge asta. Criticul bun, adevărat, este însă acela care izbutește să și explice cât mai clar cu putință motivele care au determinat adeziunea, rezervele sau respingerea pe care le-a simțit în momentul în care a receptat o anume creație și s-a apucat să își aștearnă pe ecranul computerului opinia. Adică să producă argumente. În felul acesta se dovedește dacă respectivul critic în chestiune deține înzestrările primare specifice profesiei și ceea ce se cheamă, poate cu o sintagmă nițeluș demodată, simțul răspunderii. Nu de alta, însă așa după cum susținea marele Albert Camus într-un articol publicat la data de 22 octombrie 1944 în ziarul Combat, „atunci când vrei mai binele, te dedici judecării a ceea ce este mai rău și, de asemenea, uneori a doar ceea ce este mai puțin bine”.
Cred că neintenționat orice critic întocmește prin scrisul lui topuri informale. Sau măcar ar trebui să o facă. Adică, dacă cititorul X are curiozitatea de a-i citi producțiile dintr-o anumită perioadă poate deduce fără cine știe ce mari dificultăți care au fost vârfurile, ratările, dar și spectacolele mediocre ale stagiunii. Acestea din urmă reprezentând, fatalmente, majoritatea. Carevasăzică, o cronică trebuie obligatoriu să conțină o opinie clară și să nu se rezume doar la statutul de exercițiu de stil. Fie el chiar unul admirabil. Să propună o imagine cât mai fidelă a spectacolului despre care a intenționat să dea seama, să ofere indicii asupra a ceea ce înseamnă el în ansamblul creației unor creatori anume, al ofertei de spectacole a instituției producătoare și al unei stagiuni. Să fie baza pe care se construiesc viitoarele ierarhii.
Mi se întâmplă din ce în ce mai des să citesc, și nu oriunde, nu doar pe bloguri personale cel mai frecvent proprietatea unor oameni de bonne volonté, ci chiar în reviste cu o anume autoritate, care ar trebui să însemne garanții de profesionalism, tot felul de exultări, de aglomerări adjectivale aflate în zero condiționare cu spectacolul despre care promit să ne ofere o imagine. Îmi amintesc că în cartea Fals tratat de manipulare, Ana Blandiana scria că a citit ea însăși o cronică mai mult decât favorabilă la un volum de versuri, nu mai țin minte dacă neapărat al domniei-sale, cronică impecabilă stilistic, dar care nu avea nici cea mai mică legătură cu cartea pe care făgăduia să o analizeze. Aceasta însemnând că semnatarul nu mai e critic, ci autorul a ceea ce ar putea fi calificat, fără putință de tăgadă, drept mărturie mincinoasă. Creator nici măcar de realitate paralelă, ci de realitate falsă.
Și atunci ce să înțelegi din aceste false producții critice? Că un anume artist, nu contează care, este de ani buni mereu egal cu sine, că strălucește chiar mai ceva ca Soarele, care este, totuși, condiționat de anotimpuri și de o mulțime de fenomene astronomice conexe, iar cutare instituție produce numai capodopere. Pe care nu le bagă în seamă, spre rușinea lor, nici juriile UNITER, nici selecționerul unic al Festivalului Național de Teatru. Mai grav este când aceste aglomerări verbale, total lipsite de valoare, sunt asumate de teatre și prezentate drept legitimări critice de onorabilitate ale creației.
