În decembrie 2019, atunci când s-a sărbătorit victoria Revoluției române și s-a omagiat memoria victimelor acesteia, nu puțini au fost aceia care s-au întrebat de ce nu avem pe scenele noastre spectacole consacrate subiectului.
S-a observat, și nu fără justificare, că în cei treizeci de ani care au trecut de la căderea comunismului s-au scris și s-au montat foarte puține piese nu doar despre Revoluție, ci despre realitatea atât de multiformă, de ofertantă din punct de vedere dramatic a perioadei comuniste.
Prea târziu sau prea devreme? a fost titlul unei dezbateri pe această temă. Nu contest, titlul sună bine. Însă, în realitate, despre un eveniment de o importanță capitală nu e niciodată prea târziu să produci mărturii scenice. Acel prea devreme din titlul dezbaterii cu pricina e de natură să suscite întrebări și asupra lui aș vrea să mă opresc în însemnările mele de astăzi.
S-a spus că ar fi prea devreme ca teatrul să abordeze subiecte atât de delicate. Lucrurile s-ar cuveni lăsate să se mai decanteze și abia apoi ar putea veni vremea aducerii lor pe scenă. Nu au ajuns ei procurorii și istoricii la o concluzie, atunci de ce și-ar asuma un astfel de risc scriitorii de literatură dramatică și creatorii de spectacole?
Unii și-au amintit că, imediat după Revoluția franceză, în spațiul Hexagonului și nu numai s-a produs o imensă cantitate de maculatură pe rspectiva temă, fără să se întrebe dacă nu și-a spus cuvântul cumva Restaurația dintre anii 1814-1830 (atenție, cenzura există de când există omenirea, nu a fost o invenție a comunismului!), alții nu și-au adus aminte că în 1835, deci la doar 31 de ani după, Georg Büchner a dat una dintre cele mai izbutite piese pe această temă. E vorba despre “Moartea lui Danton”.
Numai că nu e rostul teatrului să concureze nici cu procurorii, nici cu istoricii. Piesele inspirate din felurite momente ale istoriei au valoarea unor ipoteze dramatice și nu țin loc de documente. Chiar dacă presupun, obligatoriu, o documentare minuțioasă. Iar atunci când abordează subiecte pe teme de istorie recentă, teatrul nu vorbește despre istorie, ci despre memorie. Așa a fost cazul, de pildă, spectacolelor din ciclul “Anul dispărut”, scrise și montate la Teatrul Mic de Ana Mărgineanu. Așa s-a întâmplat și cu “O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu”, piesă montată la același Teatru de marele regizor Alexandru Tocilescu, Memoria, prin esență, este deschisă subiectivului. Este apanajul acestuia și atributul firesc al unui martor care, așa după cum a arătat Tzvetan Todorov în excelenta lui carte “Memoria răului, ispita binelui”, apărută și în românește în 2002 la editura Curtea veche (poate nu întâmplător traducători i-au fost doi oameni legați de teatru și de film,adică regretații Magdalena și Alexandru Boiangiu) încearcă să își justifice, mărturisindu-se, propria lui existență. Or, dacă nici istoria despre care majoritatea experților susțin că nu este niciodată definitivă tot la fel cum nu este nici știință nu este ținută să dea verdicte, de ce nu i s-ar îngădui aceasta teatrului? De ce nu s-ar apropia el cu mai mult curaj de evenimentele din istoria recentă? E clar că având șansa rectificărilor pentru teatru nu e niciodată prea devreme să depună mărturie despre cum a fost viața noastră.
