Nu cred deloc în criticul de teatru care are idei preconcepute. Care își ascunde comoditatea intelectuală și fizică (ce să-i faci? dar a fi critic de teatru presupune, printre altele, a avea mereu valiza gata făcută și întotdeauna la îndemnă Mersul trenurilor și Mersul autobuzelor) invocând o presupusă intuiție ce l-ar scuti de drumuri inutile. În cei mai bine de 35 de ani de când practic această meserie am învățat că până și în cel mai anodin loc de țară, în, până la un anumit moment, cea mai puțin cunoscută instituție de spectacole se pot produce montări care să conteze. Aceasta tocmai datorită faptului că teatrul este, între altele, și o artă a devenirii.

Îi înțeleg, așadar, pe toți acei artiști ca și pe toți acei manageri care spun că și producțiile lor au dreptul de a fi văzute de critici, de comitete, de jurii, în ciuda faptului că s-au zămislit  într-un teatru aflat la sute de kilometri de Capitală. Cum cred în relația de complementaritate și contrarietate dintre actori și critici, mi se pare perfect justificată dorința unor directori de a invita critici, chiar și atunci când au ei înșiși convingerea că producțiile teatrelor pe care le conduc nu sunt, ca să nu spun mai mult, chiar de prima mână. O fac încrezători în importanța ochiului din afară, în profesionalismul criticului a cărui opinie poate activa în trupă exercițiul sincerității. Ca și pe cel al lucidității.

Ceea ce regretatul Valentin Silvestru numea odinioară „luări de puls” mi se pare a fi extem de util și pentru critici. Care trebuie să aibă o imagine de ansamblu, cât mai aproape de realitate. Așa după cum am mai spus și am mai scris și cu alte ocazii, doar cunoașterea nemijlocită a ceea ce se întâmplă la fața locului, adică în cât mai multe Teatre, legitimează dreptul criticului de a emite opinii de ansamblu ori de a participa la întocmirea unor topuri. Criticul care vorbește, scrie, propune și susține ierarhii fără să fi văzut un număr rezonabil de spectacole  se face vinovat de sperjur. De mărturie mincinoasă.

Pe de altă parte, cred și în responsabilitatea directorilor. În ceea ce trebuie să fie simțul lor artistic, dar și bunul lor simț, tout court. Mai exact, directorul își manifestă competența, responsabilitatea, luciditatea și în raport cu felurite jurii sau selecționeri de festivaluri, mai mult sau mai puțin unici. Se cuvine, cred, ca directorul să acționeze și el asemenea unui critic. Să nu se amăgească pe sine, dar nici să spere că i-ar putea amăgi, păcăli, minți pe alții. Directorul trebuie să pună el însuși un prim filtru. Să simtă, să știe și să spună cu glas tare trupei ce e și ce nu e susceptibil de a fi selecționat sau nominalizabil. Adică ce merită și ce nu să pună pe drumuri juriul sau selecționerul unic.

Mi s-a întâmplat foarte adesea atunci când am făcut parte din juriile de nominalizări pentru premiile UNITER să merg într-un anume loc din țară absolut degeaba. Să cheltuiesc banii altora și timpul meu complet aiurea. Directorul a insistat să mergem, eu și colegii mei de juriu, nu neapărat fiindcă ar fi ignorat valoarea sau, mai corect spus, cuantumul redus valoric al unei producții, ci pentru a fugi el însuși de răspundere în fața celor pe care îi conduce. A dat astfel dovadă de falsă generozitatea pe seama altora.

E, cred, și aceasta o formă de incompetență managerială. De incompetență și de lașitate.