Nu intenționez ca în însemnările mele de astăzi să reiau vechea, obsedanta temă a calității, respectiv inteligibilității rostirii scenice.

Lupta în vederea ameliorării felului în care îndeosebi tânăra generație de actori vorbește și, la urma urmei, prin ceea ce face pe scenă dovedește cum și cât prețuiește atât spectatorii care trebuie să audă și să înțeleagă replicile, cât și limba română nu mi se pare definitiv pierdută. Optimismul meu este însă unul limitat. Și aceasta fiindcă sunt mai mult ca sigur că problema își va găsi soluționarea nu doar prin eforturile și dojenile unor critici. Lucrurile vor sta cât de cât mai bine de abia în clipa în care vor înțelege importanța problemei nu numai cei cărora li se tot reproșează că vorbesc prost, neinteligibil chiar și atunci când au în sprijinul lor lavaliere, ci de abia atunci când și mulțimea de profesori doctori vor decide și stipula prin documente academice importanța și ponderea disciplinei Vorbire scenică în ansamblul a ceea ce se cheamă azi Curriculum și se numea odinioară Planuri de învățământ. Nu-i mai puțin adevărat că, dacă mai durează mult până când problema în chestiune va intra pe ordinea de zi a preocupărilor nenumăratelor noastre facultăți de teatru și a încă și mai numeroșilor doctori în artele spectacolului este cum nu se poate mai amenințătoare realitatea de a nu-i mai putea fi găsită soluționarea. Nu de alta, dar sunt din ce în ce mai puțini profesorii care ar avea ce să le împărtășească ceva din acest domeniu învățăceilor. E vorba despre acei profesori care ar putea aduce cu ei ceea ce pe vremuri se numea puterea exemplului. Mai concret, problema nu a apărut, așa cum aud foarte adesea, din cauza sistemului Bologna a cărui invocare scuză toate defectele, ci din aceea a nevrerii, neștiinței și refuzului soluționării ei de către cei înzestrați cu putere de decizie în domeniu.

Vreau ca în comentariul meu de astăzi să mă ocup de ceea ce auzim că se rostește pe scenă. Mai concret. Aș propune luarea în discuție a temei „e bine sau nu e bine că în Casa Thaliei”, cum aud că i se spune cu falsă tandrețe și uzat metaforic Teatrului „și-a găsit adăpost și se propagă limbajul licențios”. Ideea comentariului mi-a venit după ce am văzut că, într-o postare pe Facebook, un tânăr regizor și vorbăreț, și răsfățat, și din cale afară de sigur pe sine și de importanța lui în lumea teatrului adoptă o atitudine de refuz categoric în fața deciziei organizatorilor concursului de proiecte de spectacole de la Teatrul de Comedie de a le cere aplicanților să nu opteze pentru texte care cuprind astfel de vorbe. Ce nu se împacă deloc cu ceea ce doctrina clasică numea les bienséances.

E drept, tânărul regizor în chestiune, cum spuneam, foarte convins de propria-i valoare – acesta fiind și motivul pentru care m-am grăbit să îi achit drepturile de autor cuvenite – îi amenința indirect pe organizatorii concursului că din cauza mai sus citatei prevederi îi va pedepsi cu neparticiparea la concurs a ilustrei lui persoane. Jeune présomptueux! ar fi exclamat Corneille într-o atare împrejurare.

Părerea mea e cu totul alta. Sau se situează ẚ mi chemin. Adică undeva la mijloc. Limbajul licențios sau aparent astfel nu trebuie exclus a priori, nu se cuvine surghiunit prin edicte și regulamente de înscriere și participare. O înjurătură care nu gâdilă în mod chiar foarte plăcut urechea absolventelor de pension, o invocare, de pildă, a organelor sexuale poate avea funcție caracterizantă pentru o anume categorie de personaje. Cum oare am fi vrut să vorbească, de pildă, personajele din spectacolul „Vestul singuratic” de la Nottara? Sau din „Frații” de la Timișoara? Ori cei din „Navigatorul” de la Naționalul din Târgu Mureș?  Făcând apel la formulele academice de adresare? În unele situații a intervenit chiar ceea ce lingviștii numesc desemantizare sau semn zero. Ruperea dintre semnificant și semnificat. Aruncarea în aer a referentului. Adică s-a recurs la vorbe deocheate pentru a arăta că personajul în cauză ori nu își găsește cuvintele, ori este pur și simplu în pană de idei.

Am mai invocat în comentariile mele utilitatea și înțelepciunea zicerii horațiene Est modus in rebus. O fac și de această dată. Tocmai fiindcă eu cred că exact de asta avem nevoie. De simțul echilibrului și al rațiunii. Nu de edicte și nici de superioara lor luare în derâdere.