Senzaţionalul ne acompaniază realitatea. Parcă nu mai ştim să fim pur şi simplu, într-o zi în care nu se întâmplă nimic ieşit din comun. Toate sunt ieşite din matcă, totul e fie wow, fie cringe, fie cine-mai-ştie-cum, numai normal şi banal, Doamne-fereşte, nu. Suntem anxioşi, nervoşi, stresaţi şi am devenit foarte complicaţi în problemele şi preocupările din forurile noastre interioare. Nu dormim noaptea de grijă că paiul pe care l-am folosit pentru a ne bea sucul proaspăt stors din fructe bio va ajunge să sugrume o broască ţestoasă din Oceanul Planetar. Avem atacuri de panică doar la gândul că şi astăzi va trebui să ne dăm jos din pat pentru a ieşi pe stradă unde e foarte probabil să fim bullied în trafic. O mie şi una de probleme ne cer atenţia şi aici şi acum-ul nostru pe care îl antrenăm cu meditaţii cumpărate de pe amazon.com e în pericol să se ducă pe apa sâmbetei cu fiecare strop de presiune resimţit odată cu fiecare decizie. E foarte demanding să trăieşti şi să faci performanţă şi să trebuiască mort-copt să fii perfect.

Iar dacă noi, muritorii din cuburile noastre de sticlă abia-abia facem faţă, vedetele de la Hollywood probabil că doar pe bază de pastiluţe multe şi colorate combinate de doctori pricepuţi reuşesc să fie cât-de-cât funcţionale. Dacă noi, oamenii, avem probleme pentru cum să ne îmbrăcăm la job unde toată lumea ştie precis de unde e cumpărat fiecare jerseu, tricouaş, pantof şi gentuţă, cât costă la virgulă şi, mai ales, dacă tocmai a fost la preţ redus în vreun outlet, e de neimaginat prin ce stres trebuie să treacă nefericiţii care se prezintă pe covorul roşu la Oscaruri. Ferească sfântu’ de un pliu în plus sau în minus, de un papion strâmb, de un pas stângaci sau de un zâmbet care a obosit să fie impecabil. Se duc cariere întregi pe apa sâmbetei dacă se întâmplă asta. Decernarea celor mai celebre premii din industria cinematografică a devenit de multă vreme prilej de bârfă şi păriristică. Lumina reflectoarelor e mai orbitoare pentru caţele de pe margine decât pentru cei de pe scenă şi minţile înfierbântate iscă fel şi fel de subiecte şi can-canuri care să fie prizate în cantităţi industriale de oamenii cei mulţi şi din ce în ce mai pretins-sofisticaţi.

Din ceremonia de luni dimineaţă au rămas doar ecouri superficiale: vai dar ce rochie amplă şi elaborată a purtat (iar) Billy Porter, vai ce a slăbit Renée Zellweger, oh, cât de înduioşător că dragul de Keanu Reeves a venit cu mama, ce cool a fost Joaquin Phoenix că a sărbătorit victoria mâncând un burger vegan, stând pe nişte scări împreună cu logodnica în tenişi, într-o fotografie care nici nu pare regizată la milimetru (not). Şi, desigur, mirarea generală generată de câştigarea Oscarului pentru Cel mai bun Film pentru prima dată în istorie de către un film coreean, pentru prima dată în istorie de către un film nevorbit în engleză şi, în general, pentru prima dată în istorie.

Sintagma „pentru prima dată în istorie” a fost folosită şi răs-folosită în toate titlurile de articole, în toate tweet-urile, în toate hashtag-urile. Pentru prima dată în istorie „pentru prima dată în istorie” a devenit mai importantă decât filmul însuşi. Nici nu s-a pus problema dacă a fost pe merit sau pe nemerit, dacă filmul e bun sau mai degrabă bunicel au ba, niciun dubiu, nicio nuanţă, nicio bucurie, nicio tristeţe. Doar o constatare seacă şi lipsită de orice imaginaţie. Evidenţă şi atât: prima dată în istorie. Super-safe şi steril tot omenetul sofisticat s-a mulţumit să „aprecieze” că e prima dată în istorie.

La fel cum din speech-ul lui Joaquin Phoenix s-a citat sărmana vacă inseminată căreia noi, ne-oamenii, îi răpim viţeluşul cu ochi blajini şi îi bem laptele în cafea până la epuizare. Din tot ce a vorbit omul ăla trei minute am rămas cu vaca. Aproape că am şi uitat cât de bine l-a jucat pe Joker. Ce mai contează pe lângă văcuţa pe care o condamnăm la depresie? Din toate cele trei minute şi mai bine de vorbe învăţate întru cauze politically corecte, pe care le-a spus cu simţire şi talent, la final, omul Joaquin Phoenix a păstrat câteva secunde pentru sine; după ce şi-a făcut treaba de militant cuminte, a citat versul scris de fratele său River pe când avea 17 ani: „run to the rescue with love and peace will follow”. La 23 de ani, River murea stupid, pe un trotuar, în braţele lui Joaquin. Dintr-o dată văcuţa parcă nu mai e aşa de spectaculoasă.

La fel a păţit şi Brad Pitt care a încercat să îşi mascheze emoţia şi să rămână macho-man-ul nostru preferat în spatele unor glumiţe acide legate de situaţia politică din Statele Unite ale Americii. Apoi i-au venit lacrimi în ochi şi a fost un pic vulnerabil când a vorbit despre amintiri şi copiii lui. Dar nu, toată planeta a ţinut minte că a zis ceva legat de Trump. Despre Laura Dern care a spus cât de privilegiată se consideră pentru că eroii copilăriei sale i-au fost propriii părinţi Bruce Dern şi Diane Ladd ei înşişi nominalizaţi la câte două şi trei Oscaruri, în timp ce mama sa aplauda plângând din sală succesul fiicei, nu prea ştie nimeni – pentru că nu e nici „prima dată în istorie”, nici politically correct, doar foarte emoţionant şi simplu. Nimic senzaţional aici. Aparent ne-senzaţional a fost şi citatul pe care Bong Joon Ho l-a spus atunci când a primit Oscarul pentru Cel mai Bun Regizor: „The most personal is the most creative”. Nicio reacţie. Dar când a menţionat că aceste cuvinte care i-au marcat începuturile ca regizor îi aparţin lui Martin Scorsese a ridicat sala în picioare. Doar puţin senzaţional. Nu la fel ca „pentru prima dată în istorie”.

Dacă în istorie vor rămâne doar speach-urile trunchiate şi titlurile ce conţin cuvinte cheie precum „vacă”, „Trump” sau „pentru prima dată în istorie” atunci toată umanitatea pe care şi-au permis-o vedetele cele mai vedete, aceste mici mostre de normalitate în mormanul de senzaţie prefabricată, se vor uita până cel mai târziu lunea viitoare. Din fericire există filmele şi performanţele lor artistice care sunt dincolo de militantisme şi scenarii scrise de PR-ii lor isteţi. Şi Arthur Fleck e un mare rol pentru Joaquin Phoenix, şi „Parasite” e un film care îţi dă ceva teme pentru acasă în timp ce te face să râzi inteligent şi să te şi îngrozeşti puţin, şi „The Irishman” rămâne la fel de impresionant chiar dacă nu a primit nicio statuie poleită. Până la următoarea gală, oricare ar fi ea, să revenim la senzaţionalul nostru cotidian şi să ne mai crispăm puţin în faţa unor noi alegeri care ne pot schimba viaţa: sirop de agave sau sirop de arţar?