Cu toţii avem vieţi de roman. Destinele tuturor sunt desprinse din filme şi oricine îşi vede existenţa numai bună ca inspiraţie pentru o mare capodoperă. Ne alintăm pe rând şi ne emoţionăm şi empatizăm cu fiecare scenă care seamănă cu o situaţie trăită de noi înşine. Palpităm cu fiecare eroină care ne seamănă leit şi îl aşteptăm să ne bată la uşă pe El ieşit direct din televizor. De la romanele siropoase de acum câteva secole şi până la reality-show-urile de astăzi mai nimic nu s-a schimbat. Cu câteva update-uri necesare odată cu evoluţia tehnologică, principiile de bază ale best sell-urilor şi producţiilor aducătare de rating sunt aceleaşi. Cu cât publicul se regăseşte mai abitir în ce citeşte/ ce vede, cu atât şansele de succes sunt mai mari. Nu e nimic nou sub soare.

Dacă în trecut demoazelele suave şi inocente visau cu cartea pe genunchi şi ochii deschişi la romanţuri leşioase, astăzi violenţa e adezivul cel mai solid care lipeşte ochii de ecrane. Gustul pentru scandal şi arţag e speculat la maximum şi orice banală ceartă domestică se poate transforma în maşină de făcut bani. Dacă în preistoria genului producţiile chiar erau ceea ce le spunea numele şi anume filmări autentice de evenimente reale, acum, odată cu prinderea în captivitate sigură a publicului ţintă, nu se mai oboseşte nimeni să păstreze aparenţele. Minciuna e atât de gognată, încât nu are rost să încerci să o ascunzi. Scenariile tuturor emisiunilor, fie ele concurs, reality, entertainment, fie ce or fi, conţin situaţii şi pasaje în care protagoniştii să pară cât mai real, mai spontani şi mai naturali.

Un sărut random, un toc rupt, un scandal din senin, o jumătate de sân ieşită din decolteu – fel de fel de accidente programate, scrise în scenariu şi în contract, regizate şi jucate cu mai mut sau mai puţin talent. Nu contează că se vede că e făcătură. Nu se supără nimeni şi niciun telespectator fidel nu va înceta să îşi îngurgiteze porţia generoasă de content doar pentru că nu e pe bune. Sunt deja dependenţi. Iar la cât de bine îşi cunosc televiziunile publicul, la cât de în detaliu e realizat portretul robot al privitorului fidel, e posibil ca 99% dintre „fani” să nu aibă subtilitatea de a vedea firele groase ale poveştilor cusute cu aţă de toate culorile.

Există, apoi, emisiunile aflate la mijlocul drumului între ficţiune şi realitate pură – cele „inspirate din fapte reale” care ne avertizează că nu sunt chiar rupte din viaţă. Dar atât de îndoctrinaţi sunt dragii noştri telespectatori, încât confundă cu toată lejeritatea rolul cu persoana şi de multe ori îi întreabă pe actori dacă s-au împăcat cu soţul sau soţia, le plâng de milă pentru cât de odios au fost daţi afară din case de copii, le ţin partea în certurile pe care le-au văzut saptămâna trecută pe la prânz la tv şi li se adresează cu numele din serial. Şi cum adică nu e adevărat? Fugi, dom’ne, de-aicea, am văzut eu în episodul de ieri cum te-au bătut şi ţi-au furat geanta borfaşii ăia!

Dar, de departe cele mai fascinante cazuri patologice de reality, sunt poveştile care pornesc de la un sâmbure de adevăr şi apoi săptămâni în şir brodează poveşti din ce în ce mai halucinante despre personaje de carton create în laboratoarele redacţiilor de ştiri. Nimeni absoluţi devin vedete. Un oarecare şi soţia lui vor să divorţeze. Lipsiţi de orice calităţi excepţionale, fără o brumă de cultură sau educaţie, cu sfiala sau, dimpotrivă, curajul omului simplu, sunt plastilină în mâinile creatorilor de conţinut. Fac ce li se spune cu acea libertate a omului lipsit de apărarea oricărui filtru, se văd dintr-odată importanţi, aduşi să îi vadă lumea precum pe curiozităţile din circurile de altădată. Formatul îşi păstrează succesul pentru că există două categorii de iepuri împuşcaţi dintr-o singură emisiune: cei care se regăsesc şi se identifică şi se visează mâine-poimâine în lumina aceloraşi reflectoare, răspunzând întrebărilor aceleiaşi doamne cumsecade, a căror viaţă seamănă izbitor prin banalitatea ei rudimentară şi cei care sunt spectatori ocazionali, uluiţi de existenţa aberantă a unui asemenea subiect. Puse laolaltă, indiferent de motive, televizoarele pornite adună puncte de share şi duc povestea mai departe.

Nevoia de realitate e, în mod stupefiant, în creştere. Poate datorită faptului că ne-am mutat cu arme şi muniţii în virtual şi din când în când mai avem nevoie de câte o gură proaspătă de ceva care să ne aducă aminte că există viaţă şi când se închid ecranele. Şi atunci reality-urile prosperă. Culmea, cu minimul de autenticitate, cu scenarii ticluite şi amănunte puse la punct sau pur şi simplu cu minciuna purtată la rever drept cocardă. E atât de bizară această paradigmă a nevoii de real satisfăcută cu produse artificiale, încât mediul virtual aproape că pare mai prietenos în ceea ce priveşte convenţia pe care o stabileşte la vedere. Niciodată nu primeşti ceea ce vezi din mediul on-line, ştii asta şi eşti pregătit. Dar realitatea malformată şi redusă la stadiul de entertainment pentru cei care se identifică instantaneu cu soţia bătută de soţul alcoolic e cu mult mai perversă.