Anual, la fiecare sfârșit de februarie ori început de martie, indiferent de care forțe politice se află în fruntea bucatelor și le revine sarcina împărțirii pe felii a bugetului și a PIB-ului, aud invariabil aceleași vorbe rostite pe tonul largo desolato. Politicienilor nu le place cultura, politicienilor nu le place nici arta. Edificator în acest sens e faptul că nu le alocă mai mult decât zero virgulă ceva sau chiar zero virgulă nimic din PIB.

Cam același lucru îl spun și cei ce lucrează în Educație și care s-au săturat să tot aștepte respectarea legii privitoare la alocarea a 6% din PIB școlii. „Dascălii”, cum li se tot spune obsesiv în vremea din urmă, sau „noi, învățătorii”, cum îi numea Medvedenko, straniul, ridicolul personaj din „Pescărușul” lui Cehov, s-au aflat nu demult în situația de a trebui să înghită până și enormitatea scoasă pe gură de un așa-numit „factor responsabil” că și, dacă, la o adică, s-ar produce vreodată minunea  alocării celor șase procente școala românească tot nu ar avea ce face cu suma respectivă.

Au stat oare vreodată lucrurile altfel? Nici vorbă. Caragiale constata într-unul dintre numeroasele și mereu actualele lui articole politice că „faptul că la noi Statul este aproape totul și societatea aproape nimica are o consecință foarte păgubitoare pentru cultivarea chiar întâmplătoare a artelor și literelor”, iar Mihail Sebastian, în piesa „Ultima oră”, ni-l arăta pe ministrul Învățământului, un anume Bănescu =, gata să îi îndeplinească orice ordin, orice capriciu atotputernicului industriaș Grigore Bucșan numai să îi ia de pe cap dregătoria în cauză și să îi dea, în schimb, una mai fără griji și mult mai mănoasă.

Ajungem astfel la concluzia exprimată cu ani în urmă într-un editorial intitulat chiar așa, „Statul nu iubește cultura”, de regretatul dramaturg și eseist Dumitru Solomon. E vorba despre un text publicat în nr. 5, din luna septembrie a anului 1998, al revistei Scena. Spunea acolo autorul pieselor „cu filosofi” că „statul nu iubește cultura pentru simplul motiv că el nu are nevoie de cultură”. Eu aș adăuga chiar că nu are nevoie nici de educație.

„Statul – continua Dumitru Solomon – are nevoie de guvern, de politică, de armată, de poliție, de birocrație, de slujbe, de impozite. El nu are nevoie de sănătate pentru că atât cultura, cât și sănătatea sunt chestiuni individuale și sociale, nu și chestiuni de stat”.

Or, dacă lucrurile stau astfel, mi se pare cât se poate de justificat să ne punem fiecare dintre noi întrebarea cât anume din cuantumul bugetelor noastre individuale suntem dispuși să cheltuim pentru artă, cultură și educație. Mai concret. Să ne punem și să răspundem cinstit la întrebarea când anume am cumpărat ultima oară o carte, când am intrat cel mai recent într-o sală de cinema pentru a vedea o proiecție cu una din mult apreciatele, pare-se mai mult în străinătate, producții ale cinematografiei românești de azi și când anume am fost ultima oară la teatru.

Adică să răspundem cinstit în fața conștiinței proprii când și cât am fost dispuși să cheltuim pentru această necesitate individuală reflectată în statistici prin ceea ce se cheamă consumul cultural.