„Încerc să descopăr lumea și să mă descopăr pe mine prin meseria pe care o fac”, spune regizorul Alexandru Mâzgăreanu. E unul dintre cei mai cunoscuți creatori ai generației lui și a lucrat pe cele mai importante scene din România. Viziunile lui asupra textelor clasice sunt îndrăznețe și îl interesează o chestionare inteligentă a lumii în care trăim. Caută mai puțin succesul, sau ceea ce se înțelege prin el astăzi, și mai mult un spațiu care să încurajeze creativitatea și actul artistic în sensul lui cel mai profund. Pentru el, teatrul înseamnă în primul rând nevoia de a spune povești. La foarte puțin timp după acest dialog, Alexandru Mâzgăreanu a primit o nominalizare la categoria Cea mai bună regie, la Gala Premiilor UNITER, pentru spectacolul „Steaua fără nume”, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. În București, îi puteți vedea la Teatrul Nottara spectacolele „Cum vă place” și „Somnambulism”, iar la Teatrul Act a avut de curând premiera cu spectacolul „Ea și numai ea”.

Ți-am urmărit spectacolele de la începutul carierei și am observat că interesul tău artistic s-a concentrat în două direcții principale. Pe de o parte, comedia clasică redimensionată, pe de altă parte, universul adolescenților. Sunt direcții regizorale pe care ți le-ai propus sau e o întâmplare?

Universul adolescentin e mai degrabă o întâmplare. Nu mi-am propus să-mi fac un program din asta. Într-adevăr m-au atras aceste povești pentru că aduc în față personaje excepționale și un univers foarte fragil și special. Spre exemplu, spectacolul de la Piatra Neamț, „Mamă, mi-am pierdut mâna” era construit după un caz real – un puști de 13 ani, care trăia într-un mediu în care familia punea multă presiune pe el, să facă performanță în sport. Iar băiatul nu era bun la sport. Și și-a făcut el un calcul că, dacă ar concura la paralimpici, ar avea mai multe șanse. Așa că și-a tăiat o mână… Și spectacolul de la Teatrul Act „Ea și numai ea” a fost o întâmplare. Cumva lucrurile s-au legat. Dar nu e ca și cum eu aș fi regizorul care spune povești despre adolescenți. N-am avut vreo adolescență ieșită din comun, încât să fi rămas cu traume. În schimb da, comedia clasică, poate fi o direcție. Am avut întotdeauna un apetit pentru un anume tip de dramaturgie. Îmi place dramaturgia clasică, îmi plac comediile, îmi place umorul inteligent, nu neapărat cel grosier. Și un lucru care m-a atras la comedie e că mi-am dat seama că nu poți face comedie bună, dacă nu deții niște mijloace care țin de meserie. Trebuie să poți să identifici firul roșu, să ajungi la esența textului. Nu cred în viziunile care n-au nicio legătură cu esența textului. La o comedie e absolut esențial să identifici aceste fire roșii și, mai ales, toate răsturnările de situație, pentru că acolo se naște comicul. Iar în lipsa unei lecturi lucide și aplicate, nu prea poți să faci un spectacol coerent. În ce mă privește, e un paradox, pentru că în facultate profesorul meu, domnul Tudor Mărăscu, a zis că n-am nicio treabă cu comedia.

Și tu ai vrut să-l contrazici?

Da, a fost și asta. Dar cred că nu poate să facă oricine comedie. Pe lângă faptul că trebuie să ai umor, cred că e o chestiune care ține de meșteșug. Mai ales când e vorba de comedie clasică. Eu compar câteodată regia cu bucătăria de mare finețe. Când gătești lucruri sărate spre exemplu, mai merge să pui ingrediente la întâmplare sau să exagerezi cu unele condimente. Dar la prăjituri trebuie finețe și precizie.

Dincolo de comedia clasică, ce direcție de căutare te interesează în următoarea perioadă?

Mă interesează un anumit tip de convenție, de estetică. Am făcut anul trecut la Piatra Neamț o versiune fără vorbe la „Steaua fără nume”. Acel gen de limbaj nonverbal e ceva care îmi place foarte mult și mi-aș dori să continui să explorez acest gen de teatralitate și să pot să mai fac acest tip de spectacol.

Dar de ce zona nonverbală?

Pentru că mi se pare că magia apare mai ales în momentele în care nu sunt vorbe. Când ai un spectacol în care totul se bazează exclusiv pe acțiune și pe forța gândului se naște un anumit tip de poezie. N-am ales întâmplător piesa lui Mihail Sebastian, pentru că e un text deosebit de poetic. Și am simțit că lipsa cuvântului potența foarte mult poezia și dădea și o anume stranietate. A fost foarte interesant și pentru mine, și pentru actori.

Și dincolo de acest tip de convenție, există vreo problemă care „te arde”…

Un lucru care „mă arde” e că ne confruntăm cu lipsa de valori, cu un derizoriu al scării de valori. Când am făcut „Tartuffe” am plecat de la ideea că toată manipularea lui se produce pe fondul unei lipse de cultură. De-asta la noi în spectacol Orgon își tapetează casa cu icoane cu figura lui Tartuffe, pentru că ăsta e reperul lui de sacru. Și atunci, noțiunea de sacru devine profană. Oricum, trăim într-o lume desacralizată. Și e evident cum popoare cu rădăcini profund creștine își caută nevoia de sacru în forme foarte comerciale.

Suntem invadați de spiritualitatea kitsch…

Exact această spiritualitate kitsch am vrut s-o aducem în spectacol. La fel, când am făcut „Cum vă place”, la Teatrul Nottara, am gândit lumea orașului ca pe o lume violentă, de prost gust, unde se practică o îndobitocire în masă… Această lipsă de valori e o temă care mă preocupă și de câte ori citesc un text și simt că există un astfel de filon, potențialul de a dezvolta această temă, o fac.

Resimți și personal această desacralizare?

Da, sunt ancorat într-o formă de spiritualitate, chiar dacă nu sunt neapărat o persoană religioasă. Se spune că scena e un spațiu sacru și sacralitatea spațiului vine din faptul că acolo există o ordine într-o lume în care regula e haosul. Într-o lume a haosului există un punct fix în jurul căruia se construiește o lume. Iar arta trebuie să aibă niște reguli și niște adevăruri, astfel încât acel spațiu să devină sacru. Or, mi se pare că în momentul de față și scena ajunge să fie desacralizată. Sigur că nu mă situez într-o zonă mistică atunci când spun asta, dar am senzația că pe scenă a ajuns să se întâmple absolut orice, lucruri fără niciun fel de sens, de semnificație. Și iată că e ok. E cool. Și vreau să fiu clar: cred că pe scenă se poate întâmpla absolut orice, indiferent de text și de estetica dezvoltată, atâta timp cât există un sens profund. Dar când văd o serie de gratuități, nu mă mai interesează și simt, într-adevăr, că scena își pierde dimensiunea sacră.

Vorbeam zilele trecute și simțeam amândoi nostalgia unui tip de teatru care țintea o altă dimensiune. Crezi că asta s-a pierdut acum?

Da. Ducu Darie spunea ceva foarte frumos legat de meseria de regizor, zicea că din gândul tău se naște o lume. Și e un lucru pe care-l vezi și-l resimți la toți marii artiști, indiferent că e vorba de un scriitor, un muzician sau un actor. În momentul de față mi se pare că lucru ăsta se pierde. Poate din cauza vitezei cu care lumea evoluează nu mai e timp ca din gândul tău să se nască o lume… Poate e și o lipsă de viziune a managerilor de teatru, pentru că e important și ce își doresc ei de la un regizor. Pe de altă parte, e foarte greu pentru tine, ca regizor, să te adaptezi azi la un sistem cu care nu te identifici. Și când spun asta, mă refer în primul rând la mine. Acest sistem în care totul trebuie să se întâmple repede, discuțiile despre un proiect sunt de multe ori simpliste. Totul e pe fast forward. M-am adaptat vrând-nevrând la asta, dar mi se pare cumplit. Am încercat nu doar să mă adaptez, ci ca în timpul pe care-l am la dispoziție să-mi fac treaba așa cum cred și cum simt eu. Dar poate fi extrem de epuizant. Zicea Alexa Visarion o chestie extrem de interesantă când am terminat facultatea, și pe care atunci n-am înțeles-o. Spunea: „Intrați într-un sistem care nu favorizează creația, ci succesul.” Și așa e… Lumea e interesată să iei un text de succes, eventual o temă la modă, actorii joacă bine, vin câțiva critici de teatru, scriu de bine, ai asta la mapa de presă, ai împușcat și câteva festivaluri, gata, e totul ok…

Asta înseamnă succes?

Așa se pare. Dacă vine și ceva public e și mai bine. Și se creează așa un fel de schemă, de rețetă. Și apoi, e toată nebunia cu autopromovarea. A devenit mult mai important succesul decât actul de creație în sine. Și eu, și alți colegi cu care am mai discutat avem problema asta și fiecare încearcă să-și facă meseria cât de bine poate în acest regim, în această lume.

Ok, dar de unde presiunea asta a timpului? De ce ne grăbim singuri?

Probabil că, dacă teatrul e oglinda vieții, asta e lumea, asta e societatea în care trăim. Se fixează un deadline. Și e important ca tu să ai un alt fel de abordare, în așa fel încât să ajungi la rezultatul pe care-l vrei, în timpul pe care-l ai. Nu e ca și cum noi n-am mai vrea să stăm câte două săptămâni pe o scenă, așa cum povestea David Esrig într-o întâlnire de la FNT. Dar nu ne mai permite lumea în care trăim. Asta, desigur, dacă discutăm despre texte mari. Pentru că toate textele mari presupun teme importante și e nevoie și pentru actori să se dezvolte organic, nu doar să joace o idee despre ce ar trebui să joace… Pe de altă parte, cred că teatrul ar trebui să fie un mijloc de luptă cu genul ăsta de viteză. Da, cred că ar trebui să facem și spectacole care țin patru ore. Sigur că nu lungimea e garantul calității. Dar mi-amintesc „Oblomov”, când îi lua 15 minute lui Mihai Constantin să se întoarcă de pe o parte pe alta… Nu cred că teatrul trebuie să devină concurența Netflix-ului. Care Netflix e un fel de fast-food. Mai găsești și filme mai de calitate, dar în principiu tot ce vezi acolo sunt filme de consum. Or, teatrul nu cred că trebuie să se alinieze la asta. Ci că trebuie să-și păstreze altitudinea și funcția sacră – și nu înțeleg deloc prin asta „sfânta scenă”. Dar când tu îi dai omului și la teatru același tip de superficialitate a unui film de acțiune american, de categorie B, mi se pare că ai pierdut deja pariul. Sigur că lumea caută și entertainment când vine la teatru. Dar și comedia asta are mai multe valențe. Și Charlie Chaplin făcea comedie… dar exista și un plan doi… În lipsa acestei lupte, și teatrul tinde să devină același fast-food.

Deci resimți dureros faptul că trăiești într-o lume superficială?

E tricky răspunsul ăsta, pentru că nu vreau să par un mizantrop melancolic care plutește deasupra tuturor. Dar într-adevăr, e o lume superficială. Și, cu siguranță, și eu am doza mea de superficialitate.

Ți-ar fi plăcut să trăiești într-un alt timp?

Eu am copilărit într-o casă din 1889, la bunicii mei, undeva pe lângă Piața Rosetti. Și am rămas cu un soi de nostalgie după acest gen de casă, de perioadă, de obiecte care compuneau o lume. Dar doar din acest punct de vedere. Altfel, sunt recunoscător pentru momentul în care m-am născut și cred că acum trebuia să mă nasc. Trăim o perioadă extrem de prolifică din punct de vedere economic, o perioadă prosperă, nu avem războaie, nu ne confruntăm cu foametea, sper să nu vină vreo boală peste noi, nu trăim în comunism, în principiu e bine. Dar și perioada asta bună vine cu problemele ei și bunăstarea asta naște altfel de probleme. Omul își caută probleme. Și începem să ne preocupăm, să recuperăm toate nedreptățile care s-au întâmplat de 2000 de ani încoace. Sigur că poate nu sunt probleme false, dar se creează niște isterii. Nevoia de o anumită formă de conflict cred că există în noi și ajungem să ne inventăm războaie, cu noi, cu lumea din jur. Să ne devorăm parcă unii pe alții. Și lucrurile devin extrem de agresive.

Tu ești generația care și-a petrecut copilăria în perioada de tranziție. Aveai doi ani la Revoluție…

Acum, când mă uit înapoi, îmi dau seama că România a pierdut atunci un start. Pentru mine însă era ceva normal tot ce trăiam. Când s-a deschis în Drumul Taberei primul supermarket nu puteam să concepem faptul că te duci într-un magazin și produsul e lângă tine și tu poți să-l iei în mână și să te plimbi cu el prin magazin și să achiți abia la final. Pentru noi era ceva incredibil și mă duceam acolo cu prieteni de-ai mei și ne plimbam prin magazin pur și simplu. Gândindu-mă acum, însă, cred că a fost o perioadă extrem de tristă.

Dar în această Românie tristă tu ai vrut să te faci actor…

Da, am fost o dată la teatru și m-a fascinat atât de tare ce am văzut acolo, încât am zis: „asta e!”. Mi s-a părut fenomenal ce se întâmpla pe scenă. Și mirajul a rămas. Pe urmă am fost la Pod, la Cătălin Naum, iar acolo am trăit niște momente importante…

Dar ce s-a întâmplat de te-ai răzgândit și te-ai îndreptat spre regie?

Cred că a intervenit un soi de panică. S-a întâmplat la o repetiție cu Naum, care mă tot punea să fac ceva și nu reușeam, nu înțelegeam. Și știu că la un moment dat mi-a zis el: „Copilul, mai gândește-te!” Și am început să mă gândesc: „Dar dacă nu am vocație?” Am avut problema asta și când am intrat la regie… Mă gândeam mereu că poate nu sunt făcut pentru asta. Domnul Mărăscu ne-a zis de la început că n-o să ne treacă doar de dragul de a ne trece, pentru că nu vrea să ne lase să ne pierdem niște ani din viață pentru ceva ce n-o să ajungem să facem niciodată. Ne-a spus asta din prima zi de curs și ne repeta periodic. Dar, atunci, în Pod mi-am dat seama că înțelegeam mai degrabă lucrurile când eram pe margine decât când eram în interior și cred că de-asta m-am îndreptat spre regie.

Dar de ce voiai atât de tare să faci teatru? Ce te chema spre teatru?

Singurul lucru pe care pot să pun degetul acum ar fi entuziasmul, bucuria și fascinația, din momentul când am văzut acel prim spectacol. Doar după ce am intrat la regie am început să descopăr efectiv ce înseamnă meseria de regizor și mi-am dat seama că încerc să fac ca această meserie să fie mai mult decât o meserie, să fie și un mijloc de a cunoaște și de a înțelege lumea din jurul meu. Iar un lucru care mă atrage la anumite texte e o doză de necunoscut, pentru că mă obligă să caut, să înțeleg. Încerc să descopăr lumea și să mă descopăr pe mine prin meseria pe care o fac.

Ăsta ar fi răspunsul și dacă te-aș întreba de ce faci teatru acum?

Da, pentru că e o formă de cunoaștere.

E un act egoist?

Nu, e mai degrabă o nevoie. E ceva ce dă sens existenței mele. Care s-ar traduce prin nevoia de a spune povești. Nu pot să spun că știu ce vrea publicul. Dar cred că până la urmă oamenilor le plac poveștile frumoase și chiar dacă uneori vin la teatru doar ca să „se hăhăie”, dacă găsesc acolo niște actori buni și bine conduși și se și emoționează pleacă satisfăcuți. Nu trebuie să dai publicului același tip de comercial pe care-l regăsesc la televizor.

Ce înseamnă un spectacol de calitate?

Obiectiv, cred că un spectacol bun înseamnă în primul rând o poveste bună, cu care oamenii să se identifice. Actori buni, bine îndrumați. Și apoi e vorba de estetica pe care regizorul o dezvoltă. Iar lucrurile trebuie să aibă o anumită clasă.

Ce este talentul atunci când vorbim de un regizor?

Cred că talentul și marea artă constau în abilitatea de a reuși să creezi viață pe scenă. Să construiești contextul ca un anumit tip de adevăr să poată fi revelat pe scenă. Și mai cred că trebuie să existe un anumit tip de conflict între regizor și actor, pentru că din această fricțiune se nasc viul, scânteia.

Pe tine ce te interesează la un actor?

Îmi plac actorii inteligenți, actorii care au forță, sensibilitate. Îmi place să văd o abordare smart pe scenă. Mă atrag talentul și inteligența. Și când spun inteligență mă refer la o inteligență emoțională și cred că niciodată o carte citită n-a omorât un actor. Dar, pe de altă parte, nu-mi plac actorii care au un exces de intelectualitate și joacă doar idei.

E o obsesie originalitatea?

Eu cred că originalitatea vine din personalitatea fiecăruia. Sau cel puțin așa ar trebui să fie, atunci când vorbim despre ceva autentic. Dacă lucrez pe un clasic mă interesează să pun povestea într-un context contemporan, în ce măsură temele din piesă se pot converti în lumea noastră.

Crezi că există o ruptură între ceea ce se oferă și ceea ce vrea publicul?

Din păcate, în multe cazuri nu cred că există o ruptură. Acum, fiecare spațiu și-a creat un public. Am auzit voci din vechea critică de teatru, pe la conferințe, care se plâng că nu mai există evenimente teatrale, că a murit teatrul… Evident că idealizăm spectacole pe care niciunul dintre noi nu le-a văzut. Dar cred că azi există și spectacole reușite, și unele mai puțin reușite. La urma urmei, e valabil și pentru manageri ce spunea Peter Brook despre actor. Că atunci când actorul e excesiv de atent la public devine cabotin, iar când nu-l interesează publicul, nu transmite emoție. Deci trebuie să existe un echilibru. Și cred ca asta e important și pentru manager. Nici să nu te duci într-o zonă în care nu te interesează deloc publicul, dar nici să le dai să râdă până nu mai pot, indiferent cum. În București e mai greu să educi un public, dar nu mi se pare imposibil să păstrezi un echilibru între ce vrea publicul și ce vrei tu să-i oferi.