Încerc de câteva zile bune să găsesc o noimă, un fir călăuzitor, o idee estetică validă pe care s-ar putea spune că s-ar fi fundamentat nominalizările la Premiile UNITER aferente anului 2019.

Știu foarte bine că anul în cauză nu a fost unul din cale afară de generos pentru teatrul românesc. Bugetele au venit târziu, au fost drastic reduse, multe proiecte majore s-au impus a fi amânate, altele au căzut cu totul. S-a recurs la înlocuiri, la soluții de rezervă, multe dintre ele în cheie minoră, au fost resuscitate spectacole care, din cine știe ce motive, fuseseră scoase din repertoriul curent.

Or, în astfel de condiții sunt ferm convins că juriul de nominalizări avea înainte de orice misiunea de a evidenția valoarea care s-a impus în pofida vicisitudinilor. Valoarea, dincolo de orice alte circumstanțieri. Circumstanțieri ce ar avea, de pildă, în vedere prostia conținută în așa-zisa gândire politic corectă care, vezi Doamne!, ar impune cel puțin o egală repartizare pe sexe a nominalizărilor și, mai apoi, a premiilor pentru cea mai bună regie, ori evidențierea faptului că, dincolo de multiplele obstacole, viitorul teatrului românesc se află pe mâini bune. Adică sublinierea ideii că nu am avea motive să ne îngrijorăm în privința a ceea ce urmează după actori mari ca Mariana Mihuț sau Victor Rebengiuc, de pildă, sau după Rodica Negrea, Bogdẚn Zsolt și Marcel Iureș, după regizori de talia unor Andrei Șerban, Tompa Gẚbor, Victor Ioan Frunză sau Mihai Măniuțiu, după scenografi ca Doina Levintza, Helmut Stůrmer, Dragoș Buhagiar sau Lia Manțoc ori după critici de anvergura profesională și culturală a lui Alice Georgescu care, din motive personale, a renunțat să mai scrie.

Evidențierea valorilor dintr-o stagiune este, dacă eu știu și îmi amintesc bine, însăși rațiunea existenței premiilor UNITER. Iar valoarea, o știm încă de la Corneille, nu așteaptă numărul anilor. Cu precizarea că într-o viață teatrală normală, nici unui Don Rodrigue nu ar trebui să i se pună spada în mână spre a-i face felul lui Don Gormas. Înlăturarea lui Don Gormas pare să fi fost intenția nominalizatorilor de anul acesta. Evacuarea lui. Eliminarea.

Cei trei jurați, tustrei profesori la facultăți de Teatru din România, au decis să îi pună la index pe artiștii din generația matură. Să facă abstracție de ei. Să își cantoneze nominalizările la creatori care au cel mult 40 de ani. Nu ader defel la o atare decizie, ea nu mi se pare a fi deloc în spiritul unei competiții reale și nici în cel superior al teatrului care este înainte de orice arta fundamentată pe comunicare și pe dialog.

Bun, să zicem că nu înțeleg eu bine spiritul vremurilor și al timpurilor. Că nu mă simt eu confortabil auzind pionierescul Tot înainte! ridicat la rangul de criteriu suprem de nominalizare. Dar chiar și așa, cred că plasarea la loc de cinste a criteriului generaționist – care să admitem că ar putea funcționa, la o adică, drept principiu – nu exclude nici ordinea, nici coerența.

Or, ceea ce ne găsim în lista de nominalizări de anul acesta echivalează cu haosul desăvârșit. Cu împărțeala făcută pe criteriul mesei cât mai bogate și a cât mai multor meseni mulțumiți.

După părerea mea, nu se poate ca niciunul dintre cele trei spectacole considerate a fi cele mai bune să nu fie susținute și de nominalizarea la premiul pentru cea mai bună regie. Admit, anul trecut am făcut și noi, cei din juriul de nominalizări de atunci, această „greșeală”, numai că era vorba de o chestiune de viață și de moarte. Iar teatru, din câte știu, este un semn și un dar al umanității. Foarte puțini dintre actorii care joacă în ele se regăsesc pe lista nominalizaților. Mi-a plăcut și mie „Orașul nostru” de la Teatrul „Tomcsa Sẚndor” din Odorheiu Secuiesc, dar mi-a plăcut și actorul distribuit în rolul Regizorului (Barabas Arpẚd), omis inexplicabil din lista celor pe care juriul i-a socotit a fi interpreții celor mai bune roluri masculine. Nominalizații Lucian Ionescu, Sorin Leoveanu și Marius Turdeanu pesemne că și-au regizat singuri evoluțiile. La fel Anca Hanu, Oana Predescu și Ofelia Popii. Nominalizații de la premiile de regie, adică Eugen Jebeleanu, Alexandru Mâzgăreanu și Botond Nagy, par a fi nefamiliarizați cu arta lucrului cu actorii, în realitate lucrurile nestând nicidecum astfel. Din spectacolul „Itinerarii” puteau fi reținute măcar două sau trei evoluții, în numele susținerii tinerilor și nu numai s-ar fi cuvenit  nominalizată Ötvös Kinga, altminteri o notabilă interpretă a Norei. Singure s-au regizat, pesemne, și Pușa Darie, Elena Popa și Alina Rotaru, dar și Andrei Cătălin, Cristian Grosu și Răzvan Vicoveanu, nominalizați la premiile pentru rolurile secundare.

Nu voi putea înțelege în veci cum la acest capitol al rolurilor secundare nu au fost băgați în seamă nici Kézdi Imola, nici Bogdẚn Zsolt (autorul unei formidabile bijuterii în evoluția lui antologică de nici zece minute din spectacolul „Lulu” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), nici Cornel Scripcaru, foarte bun în multiplele lui roluri din „Richard III” de la Teatrul Bulandra.

Cum oare a putut fi uitat Marius Manole din același „Richard III”? Doar fiindcă e insurgent, deși o spun cu mâna pe inimă, cel pe care actorul îl contestă, și o face complet aiurea, președintele UNITER, dl. Ion Caramitru, nu intervine niciodată în nominalizări? Sau să fi devenit cumva o culpă faptul de a juca în regia lui Andrei Șerban? Cum a fost omis de pe lista nominalizaților la Regie Radu Afrim, care în trecutul an a semnat nu unul, ci câteva spectacole bune în chei stilistice diferite? Doar fiindcă a fost nominalizat și anul trecut, și acum doi ani? Și fiindcă veni vorba despre Afrim și spectacolele lui, să îmi fie îngăduită întrebarea cum oare onoratul juriu nu a băgat-o în seamă pe actrița Raluca Păun, foarte bună în „Casa cu suricate” de la Naționalul craiovean și cum, la polul opus, nu a observat că scenografia aceluiași spectacol seamănă teribil cu aceea din „Tihna”, montare de acum câțiva ani a aceluiași regizor?

Nominalizările de la categoria Critică de teatru au foarte puțin în comun cu activitatea specifică și prioritară a cuiva care a îmbrățișat această profesie. Oricum în iminentă stare de extincție. Prin opțiunile lor pentru jurnalism teatral, pentru pretinsa critică-acțiune înțeleasă complet greșit, pentru rotația de tip sindicalist, cei trei jurați, cum spuneam, toți trei profesori la facultăți care, teoretic, s-ar cuveni să pregătească și viitori profesioniști ai criticii curente, autori de cărți de autor și de eseuri (de ce a fost uitată Miruna Runcan, de pildă, cu cartea ei despre critica teatrală într-o perioadă istoricește învolburată?), au aruncat o mână de pământ pe viitorul mormânt al acesteia.

Dar despre aceasta, poate, cu altă ocazie.