Feminitatea şi feminismul par a fi două cuvinte înrudite. Ar fi de crezut că sunt emanate din aceeaşi senzualitate a eternului feminin şi denotă trăsături, idealuri şi sensuri comune. Se prea poate să fi fost aşa, la un moment dat în timp. Din păcate, astăzi feminitatea e un atribut căruia tocmai feminismul îi contestă drepturile. Feminitatea mai există doar în posterele lucioase cu fotografia lui Audrey Hepburn sau în programele de patinaj artistic. A fost înlocuită de un fel de agitaţie şi îndârjire voluntară, frustă şi scrâşnită din dinţii repeziţi să muşte din orice urmă de candoare, sensibilitate sau fragilitate. Feminismul e, paradoxal, foarte masculin, iar feminitatea nu are ce căuta alături de egalitatea inegală şi pumnii strânşi din care se iţesc degete mijlocii atât de vulgare, cerând drepturile unor femei care îşi reneagă, de fapt, tocmai dreptul de a fi speciale. Vocale, supărare, lipsite de îndoieli şi eleganţă, feministele ucid puţin câte puţin feminitatea şi o înlocuiesc feroce, cu o nivelare întru banalitate.

Spectacolul „Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi”, one-woman show-ul Simonei Măicănescu după romanul omonim al Hertei Müller, devine în contextul acestei lupte absurde şi disproporţionate o oază de feminitate – o celebrare a realelor calităţi ale femeilor, nescandate în portavoci ţipătoare. Însuşi demersul de a realiza acest spectacol este o dovadă a puterii de a îndura artistice, la capătul căreia merită să ajungi pentru a face auzită o poveste spusă autentic, demn şi emoţionant. Dincolo de meritele cunoscute şi recunoscute ale Hertei Müller căreia cu toţii îi ştim numele, dar prea puţini opera, există esenţa metaforei din romaul său – acea îmbinare de cuvinte comune, pe care le pune laolaltă într-un mod atât de personal şi neaşteptat, încât capătă o forţă poetică imediată şi foarte dinamică, foarte potrivită pentru scenă. Dincolo de dramatismul situaţiei, de încărcătura emoţională pe care o conţine povestea femeii terorizate de convocările la oră fixă la Securitate, există acea bogăţie a planurilor care se întrepătrund, acel stream of consciousness care dă dinamism şi duce povestea mai departe.

Simona Măicănescu are un fel foarte personal de a simţi şi de a face teatru. Aproape că ia rolul la modul personal, iar concentrarea pe care o menţine foarte densă pe tot parcursul spectacolului e motorul cu combustie interioară ce pune în mişcare un întreg univers, aproape fără niciun alt sprijin decât credinţa în adevărul scenic al vorbelor şi trăirilor personajului. Nu doar interpretează un text, nu spune pur şi simplu o poveste, ci esenţializează artistic biografia unei femei. Lejeritatea expresivităţii sale o face să interiorizeze emoţiile şi stările angoasante şi deloc confortabile prin care trece personajul său, astfel încât mimica, expresia feţei, cadenţa silabelor, tonul vocii, se modulează continuu, se modifică foarte firesc; acel firesc scenic, dramatic, bogat în nuanţe şi sensuri, care se traduce printr-un filtru personal de expresivitate şi ajunge la spectator într-o formă complexă, interesant de privit.

Pe scenă există o singură actriţă şi trei prezenţe: personajul, picioarele şi umbra. Naratorul omniscient care spune povestea cu inflexiuni ce încearcă să ascundă teroarea sunt curajul unei femei singure ce stă pe un scaun, imobilizată de frică într-un pardesiu-cămaşă de forţă, în timp ce picioarele încălţate cu botine cu talpă ca de pantofi de balet, din piele moale, mulate perfect, exprimă toată zbaterea ca de canar înnebunit de barele unei cuşti claustrante. Iar umbra, umbra de pe fundalul care îşi schimbă culoarea, e acolo să protejeze şi să ameninţe în acelaşi timp. Iar amintirile curg, imaginile prind viaţă din cuvinte şi frica mai pierde din când în când din volumul urletului ameninţător, până când şuieră numai. Însă nu dispare niciodată. Iar şuieratul surd chinuie, parcă şi mai rău, trupul care se fracturează în chingile propriilor temeri.

Această expresie scenică performantă în simplitatea ei la care a reuşit să ajungă Simona Măicănescu este tocmai motivul pentru care un asemenea spectacol e mai mult decât o lectură teatrală a unui roman celebru. Expresia aceasta e a unui om fragil, care învaţă să devină puternic din cauza volutelor unei vieţi într-un timp complicat. Întâmplător, acel om e femeie. Iar feminitatea ei răzbate şi transpare prin fiecare gest, sentiment şi gând. O feminitate seducătoare, ce poate fi tocmai motivul supravieţuirii spiritului în tot acest malaxor absurd.

„Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi” este un spectacol în care o poveste specială îşi întâlneşte modalitatea de expresie scenică soră, într-o interpretare asumată şi trăită cu respect şi sinceritate. E un spectacol pentru un public matur, care caută acel ceva în plus la teatru, dispus să contribuie cu gândurile sale, permeabil la emoţia intelectuală şi cu suficientă răbdare pentru a se regăsi pe sine sub tălpile care scormonesc scena.

Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi

Adaptare după romanul omonim al Hertei Müller

Adaptare și interpretare: SIMONA MĂICĂNESCU

Scenografie:  DOINA LEVINTZA

Mișcare scenică: SILVIA CĂLIN

Light design /video: RADU BARBU

Sound design: POMPILIUS ONOFREI

Coordonator proiect:  IONUȚ CORPACI

Cu sprijinul: SANDA MANU, LARS NOREN, CĂTĂLIN NAUM