Există o apetență pentru minor. Pentru tot ceea ce minimalizează sau vulgarizează. Există o apetență pentru lipsa de noblețe. Pentru uniformizare. Azi e mult mai simplu să fim indivizi și nu individualități. Ne place sau ne lăsăm tot mai mult în voia unei forme de robotizare care se practică la scară largă. Cu cât ni se „respectă” mai multe drepturi, cu atât suntem, de fapt, mai manipulați. Cu cât ne afirmăm mai tare toleranța, cu atât suntem mai puțin toleranți cu cei care sunt toleranți cu alte lucruri decât suntem noi… Nu mai avem răbdare, ne sperie cărțile groase, spectacolele lungi și articolele stufoase. Vrem să se întâmple totul repede, extrem de repede, ca să „nu pierdem timpul”. Alergăm, alergăm, alergăm, suntem conectați tot timpul, tot timpul cu spaima să nu pierdem ceva, în realitate fugind de ceva… Nu mai avem răbdare să ne bucurăm. Nu ne mai îngăduim clipe de grație, nu ne mai lăsăm timp pentru ceva esențial: plictiseala… Plictiseala aceea superbă din care se naște creativitatea, plictiseala aceea superbă care îți oferă răgazul de a te opri asupra lucrurilor, de a te apropia de ele, de a le înțelege, de a intra în aura lor.

Și asta e o realitate pe care teatrul, cu tot ceea ce este și cu tot ceea ce reprezintă el astăzi, o reflectă cel mai bine. Teatrul pe de o parte, presa culturală pe cale de dispariție pe de altă parte… Și uite-așa, trăim pe repede înainte ca să avem timp și timpul se răzbună. Nu mai avem răgaz pentru profunzime, iar teatrul e oglinda noastră. Din ce în ce mai superficial, vizând doar un plan orizontal și imediat, neinteresat să se transforme în artă, ci doar să concureze emisiunile tv sau, mai rău, cu o spoială de profunzimi indigeste și din ce în ce mai corecte politic. Teatrul parcă își propune să nu mai seducă… Să se alinieze la mica robotizare a lumii în care trăim. Să fie în trend… Haideți să facem cu toții un mic exercițiu de sinceritate: câte spectacole v-au marcat în ultima vreme. Și, dacă veți găsi câteva, analizați motivele pentru care acest lucru s-a întâmplat… Poate tocmai pentru că nu erau „în trend”, orice ar însemna asta. S-a pierdut o anume altitudine spirituală și cel mai trist e că nimeni nu tânjește după ea. Ne e bine așa…

În același timp, totul vine pe un fond de superficialitate hrănit teribil și de rețelele de socializare, și de presa culturală care, pe acest fond pare-se a dispărut, s-a înecat. Și în locul ei s-a strecurat o corcitură pervers altoită pe firavele ei rămurele: cancanul cultural. O specie iubită cu asupra de măsură, devorată, consumată cu nesaț. Azi, în lumea Facebook-ului de care ne bucurăm cu toții, „presa culturală” se transformă… Cum mai toate cotidianele s-au grăbit s-o îngroape și în ultimii zece ani a dispărut aproape cu desăvârșire, ce a mai rămas azi, ce mai supraviețuiește firav e, de fapt, această superbă specie nouă, care ne permite să fim în același timp și culturali, și conectați, și oameni ai timpului nostru. Și să degustăm plăcerile trasului cu ochiul prin gaura cheii, dar la lumina zilei. Pentru că, în mod firesc, cu cât scade apetența pentru altitudine spirituală, cu atât crește nevoia de a demitiza și plăcerea perversă de a descoperi că Eroii sunt și ei oameni, cu slăbiciunile lor.

Azi nu mai sunt la modă discuțiile serioase despre o carte, un spectacol sau un film, sunt plictisitoare pentru publicul larg, o să ți se spună, și nu fac rating sau afișări – afișările, moartea presei în România! Azi e la modă, o să ți se spună din nou, un filmuleț simpatic, o anecdotă sau, dacă vezi vedeta la o terasă în oraș, la o bere, neapărat pozeaz-o, filmeaz-o, chit că-i cu spatele, important e să arăți că ești în preajmă. Ce dacă nu știi prea multe lucruri din biografia artistică a persoanei, astea sunt detalii, ce dacă nici publicul nu știe mare lucru, important e să faci poza virală, pentru că e cu o vedetă. Și iată cum cultura coboară în rândul maselor! E plictisitor să vorbești despre ultima premieră sau lucruri de-astea serioase, care nu interesează decât pe câțiva ciudați, important e să găsești chestia aia simpatică, „umană” – ți se spune – să arăți carevasăzică, știu eu, că și artistul e om, că și el face pipi, suferă și plânge, mai ales că plânge. Și dacă ai putea să afli ce a mâncat la masă, de ziua lui, ar fi superb, ar ieși un articol cultural pe cinste. Asta dacă nu reușești să râcâi un mic scandal. Cu scandalul și cu moartea mergi la sigur. Și uite-așa cultura curge pe pâine ca untul cald și publicul se bucură că află lucruri. Iar dacă e vorba de vreo personalitate deja dispărută de ceva vreme, musai să inventezi ceva nou, că altfel pe cine Dumnezeu să mai intereseze azi de… Caragiale. Dar, dacă bagi un titlu în care arăți ce mare fustangiu era și câte amante a avut, vizualizările pe material sunt ca și făcute și omul care-l citește și-a luat porția de cultură pe ziua cu pricina, că doar a citit despre marele nostru dramaturg…

Care mai sunt, deci, sensul și scopul teatrului azi?