,,Curând” înseamnă, de fapt, ,,așteaptă-mă, rămâi pe loc”. Dorul suportă amânări teribile, arătându-se de cele mai multe ori în toată vanitatea și goliciunea lui. La distanțe prea înalte, articulează numere de echilibristică stângace și incoerente, totul transformându-se într-un spectacol fie înjositor, fie înduioșător. Între pereții familiei, viața își iartă neajunsurile, capriciile, pe care, din păcate, nu le poate îngropa în curtea din viața altei familii. Fiecare cocostârc ridică în aer picioarele blege, caraghioase și își ia zborul într-un următor cadru răsfrânt, spre o nouă insulă, unde țiuie o singurătate infinit mai agresivă. Ușor, ușor, de cum ni se trezesc conștiința, datoria, responsabilitatea, devenim unicii locuitori ai unei insule fără capăt și fără întoarcere.

,,Curând aici va fi pustiu”, scris și regizat de Daniel Chirilă și montat pe scena Teatrului Municipal ,,Matei Vișniec”, spune o poveste crudă în adevărul ei, ușor demonstrabilă prin cifre și cu un parcurs tulburător de previzibil. Iluzia unui viitor mai bun ascunde mărul otrăvit în spatele celor mai curate intenții. Realitatea e înghițită de dorul unei fetițe care nu înțelege și nu se împacă cu plecarea mamei în străinătate, dar cifrele care vin în completare ne spun că povestea Agathei e doar o convenție, o soluție, cifrele există și sunt obscen de mari și adevărate, verificate, documentate, iar meritul îi revine aici Ruxandrei Pătrașcu Maian. ,,Curând aici va fi pustiu” e un poem-documentar despre singurătate, despre statutul universal pe care l-a căpătat orice familie dezbinată, despre ștergerea individualității și traiectoria plină de erori a gesturilor noastre de iubire, de afecțiune.

Daniel Chirilă aduce emoția pe scenă în cea mai simplă și onestă expresie a ei: un copil care suferă că mama lui caută binele într-o altă țară, că binele se duce departe, iar iubirea se transformă în pachete pe care le primește când și când de la ea. Pe podul șubred dintre mamă și fiică nu mai circulă niciun cuvânt, niciun gând de dor și, îngroșând întocmai non-comunicarea, el ne face martorii unor monologuri gâtuite, resemnate sau agresive, care nu găsesc o răscruce la care să se întâlnească sau la care să se împace. Sugestiv, fără să apese în același loc de mai multe ori, dezvelește o copilărie furată, agresată, pe care alege să o pună în scenă cu toate vulnerabilitățile și excesele ei, folosindu-se astfel ingenios de nerăbdarea și tonul urgent ale copilăriei, de candoarea adolescenței, de înțelepciunea fetiței devenită mare. Agatha, interpretată cu multă căldură și înțelegere de Clara Popadiuc, devine aceeași femeie pe care România a construit-o în atâția ani de istorie, chiar dacă Uniunea Europeană o primește cu brațele deschise și-i promite mincinos un viitor strălucitor.

Peste tot în sală sunt așezate monitoare cu imaginea lui Ceaușescu, care ne urmărește și ne amintește permanent că tot ce ni se întâmplă astăzi este o reacție la anii comunismului, că absența lui e la fel de prezentă în fiecare gest disperat al nostru de a scăpa sau de a uita. Suntem în 2007, moment în care România postcomunistă aderă la Uniunea Europeană. Andreea Diana Nistor învie un univers modest, rudimentar și ne aduce într-un sătuc uitat de lume, într-o casă cât se poate de tradiționalistă, printre borcane cu murături, țoale, lemne de tăiat, alături de niște oameni neaoși, atât de sugestiv surprinși în simplitatea, vulgaritatea și blândețea lor. Există soțul, mereu uituc, disponibil și nesigur pe intențiile lui, interpretat cu multă carismă de Cătălin Ștefan Mândru, veșnic nelipsitul preot din orice bătătură, care, în interpretarea lui Răzvan Bănuț, devine atât de plăcut, că nici nu mai contează dacă e evlavios sau mai mult șugubăț, El Profesor, pe care Cosmin Panaite îl surprinde în toată superficialitatea celui care se crede superior, dar care totodată cucerește prin farmecul indisolubil.

Alt grup este format din bunicul, interpretat de Alexandru Marin, care-i aduce în lumină întocmai blândețea, Agatha, atât de nuanțată în interpretarea Clarei Popadiuc, și R (Bogdan Amurăriței), iubitul ei, tânărul idealist, îndrăgostit, care susține personajul Agathei cu toate derapajele ei. Chiar dacă mama (Delu Lucaci) apare la început alături de familie, într-o agitație amețitoare, ea îi părăsește pe ai ei din dorința naivă, înduioșătoare de a-i ajuta altfel, de a mai îndulci puțin cenușiul, însă, în plan separat, își găsește un limbaj propriu alături de o necunoscută (Cristina Florea) care împărtășește aceeași soartă. Încercând poate să găsească întocmai ruptura acestora de familiile lor, Daniel Chirilă le oferă o suferință livrescă, rimată, profund atemporală, cu o rostire pe cât de sinceră, pe atât de neadevărată. De asemenea, există și personajul Capital, un trimis al modernității care anunță să dea buzna, căruia Horia Butnaru îi ascute răceala și viclenia. Scenele se potrivesc sub note lungi, tărăgănate de caval, cântate de un personaj aproape omniprezent, care planează asupra întregii familii ca pentru a-i cadența spaimele, trăirile, cum de altfel întregul univers sonor semnat de Ovidiu Cosovanu, cu note obsesive, repetitive, îi conferă spectacolului alte și alte nuanțe grave.

Agatha este înfățișată în mai multe tablouri, din patru în patru ani, cu toate schimbările care se produc în firea ei de copil devenit prea repede mare sau de adult care încă mai copilărește. La început se răzvrătește, profitând de curajul și inconștiența tinereții și amenințând că se sinucide, apoi se resemnează, înțelege și iartă. În finalul spectacolului, o reporteriță (Diana Lazăr), în ciuda empatiei pe care o afișează, documentează povestea vieții ei și totul ia o turnură destul de comercială, căci poveștile dureroase vând bine și devin, într-un final, un produs cu care oamenii se hrănesc. Și totul ar fi funcționat în acest spectacol dacă personajele ar fi coborât până jos, în adâncimea condiției lor, și s-ar fi lăsat furate de același miraj pe care uneori îl împing prea tare. Pe alocuri, spectacolul este înghițit de text și închis, strat cu strat, sub puterea cuvintelor, care nu reușesc să ducă emoția până la capăt. Umorul, cu simplitatea și farmecul lui de țară, de cele mai multe ori completează intențiile, însă, invariabil, diluează tensiunile care s-ar fi putut crea, care ar fi putut lega atât de bine personajele, puternic individualizate, între ele. Pe monitoare, jurnalista înșiră cifre, multe, lungi, greu de ținut minte cu fidelitate, poate doar faptul că 727.500 de persoane sunt plecate la muncă în afară, însă și acesta e un calcul eronat, ni se spune imediat apoi. Deci?

În ,,Curând aici va fi pustiu”, Daniel Chirilă dezbracă de minciuni și promisiuni o societate definitiv îmbătrânită, inflexibilă, scorojită în preconcepțiile ei, unde femeia devine pilon principal atât la centrări, cât și la dat cu capul, o femeie care nu mai scapă de toate rolurile pe care istoria i le-a atribuit în atâția ani de civilizație. Povestea tristă a Agathei sau a mamei ei este cea a mii de femei, fiecare închisă într-o singurătate de sticlă, o lume pustie, de unde urmărește întregul spectacol uman fără curajul de a participa, de a spune ceva. Oare cât ne putem pierde în adâncul nostru intim, neștiut de nimeni?

Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava

„Curând aici va fi pustiu”

Regie	Daniel Chirilă
Text	Daniel Chirilă
Scenografia	Andreea-Diana Nistor
Instalație video	Andrei Cozlac Andrei Botnaru
Light design	Cristian Niculescu
Univers sonor	Ovidiu Cosovanu
Regie tehnică	Cătălin Rodenciuc
Afiș	Tiberiu Enache
Documentare	Ruxandra Pătrașcu Maian

Distribuția:

Agatha – Clara Popadiuc

Mama – Delu Lucaci

Necunoscuta – Cristina Florea

Jurnalista – Diana Lazăr

Tatăl vitreg – Cătălin Ștefan Mîndru

Bunicul – Alexandru Marin

Iubitul – Bogdan Amurăriței

El profesor – Cosmin Panaite

Preotul – Răzvan Bănuț

Capital – Horia Butnaru