În comentariul publicat în urmă cu două săptămâni, comentariu a cărui temă era dată de nedumeririle create de nominalizările la premiile UNITER aferente anului teatral 2019, lăsam deschisă posibilitatea revenirii. Îndeosebi asupra felului în care evidențierile în cauză reflectă realitatea criticii teatrale de la noi.
Amân deocamdată punerea în practică a proiectului sub impactul articolului intitulat Direcții, apărut în nr. 10/2020 al României literare, sub semnătura Marinei Constantinescu.
În sinteză, colega noastră face în sus-menționatul text un inventar al direcțiilor pe care domnia-sa le socotește negative. Manifestate ca atare într-o situație punctuală. E un inventar recunoscut a fi parțial al erorilor comise de juriile de nominalizări de-a lungul vremii. Erori care s-ar fi înmulțit în cel mai alarmant chip cu putință îndeosebi după anul 2000. Adică subînțelegem, citind cu atenție textul, după ce domnia-sa a evitat să mai ia parte la această muncă de echipă deloc comodă, deși știu sigur că i s-au făcut oferte. Sunt de acord cu d-na Constantinescu că s-au comis erori grosolane în istoria premiilor cu cea mai mare importanță în teatrul românesc. Cu amendamentul că ele s-au produs de-a lungul tuturor celor 30 de ani de UNITER și de când există nominalizări și Gale. Marina Constantinescu însăși numește câteva astfel de omisiuni intervenite încă înaintea momentului pe care domnia sa îl consideră a coincide cu începutul dezastrului. Între paranteze fie spus, observ că avem o inflație de diagnosticieni ai dezastrului, de bocitoare profesioniste sau voluntare. Care provin nu doar din rândul criticilor de teatru, ci și al creatorilor care edictează că teatrul românesc ar fi murit, că noi nu mai avem teatru. E adevărat, lucrurile nu stau chiar foarte bine îndeosebi de doi sau trei ani încoace, însă, după părerea mea, suntem departe de momentul unui exitus.
Revenind la articolul Marinei Constantinescu din România literară, cred că se impune spus că greșeli de decizie au comis nu doar juriile de nominalizări, ci și cele finale. Din care doamna Constantinescu încă mai face parte. Așa cum s-a întâmplat, de pildă, în primăvara anului 2018. Greșeli au fost făcute și de juriile însărcinate să stabilească scrierea câștigătoare a concursului Piesa anului. De pildă, nimic nu poate justifica nepremierea piesei Petru scrisă de Vlad Zografi, dar nici ridicarea în înaltul cerului a piesei Matilda și groparii și a spectacolului regizat la TNB de Mircea Rusu. Supralăudat în România literară nr. 7, în pofida faptului că semnatara cronicii encomiastice este una și aceeași cu directoarea Centrului Ion Sava, sub auspiciile căruia s-a realizat montarea. Dar revenind: cred că una sunt erorile grosolane, așa cum a fost, de pildă, completa ignorare a unor creații ale regretatului Ștefan Iordache, și trebuie recunoscut cinstit că ele au intervenit uneori din motive strict conjuncturale (marele actor fiind premiat de Ministerul Culturii, aflat atunci în stare de beligeranță cu Uniunea, sau de imunda publicație România Mare, nu a mai fost premiat de UNITER, însă, atenție!, nu ca urmare a unor inventate “indicații prețioase” ale președintelui Uniunii, dl. Ion Caramitru) ori a spectacolului Faust, și alta fiindcă plaja opțiunilor era mai mare. Așa că au intervenit gusturile diferite. A apărut chiar situația de a da un anume verdict, deși inima și mintea te îndemnau să declari mai mulți câștigători. Nu o îngăduia regulamentul.
Am scris în repetate rânduri și cred în continuare că atât nominalizările, cât și opțiunile finale pot fi considerate corecte câtă vreme izbutesc să treacă ceea ce eu numesc un test de plauzibilitate. Adică să nu fie ori să pară aberante. Iată, în urmă cu ani un juriu final din care am făcut și eu parte l-a premiat pe Cornel Scripcaru în defavoarea lui Victor Rebengiuc (amândoi fiind foarte buni în spectacolul Ivanov de la Bulandra, în regia marelui Andrei Șerban) sau pe Sorin Leoveanu, pentru rolul din Caligula de la Craiova, în detrimentul lui Marian Râlea, excepțional în Îngropați-mă pe după plintă, de la același Teatru Bulandra. Am greșit? Depinde de cine și-a spus părerea. Nu a fost însă vorba despre aberații.
A spune că doar o variantă era posibilă înseamnă a nu ține cont de specificul teatrului. Nu doar un spectacol nu e la fel de la o reprezentație la alta, ci și o evoluție actoricească poate fi capricioasă, iar un premiu răsplătește un hic et nunc, adică forma de prezentare din seara vizionării. Însă când zicerea aceasta vine din partea unui critic de teatru, a pune justițiar întrebarea de ce X și nu Y când amândoi sunt buni mi se pare că ea reflectă o mentalitate totalitară. Și o atitudine egolatră, specifică cuiva care trăiește cu impresia că ar fi singurul ales spre a deține adevărul absolut. Ceilalți din breaslă fiind diletanți, nepricepuți, loaze de-a dreptul. Având doar, eventual, dreptul de a lua notițe și a aproba zicerile ayatolahului. Fie el mai vechi sau de dată mai recentă.
Sunt de acord cu Marina Constantinescu în multe dintre observațiile făcute asupra nominalizărilor aferente anului 2019. Pe unele le-am făcut eu însumi în editorialul publicat în urmă cu două săptămâni. Nominalizările în cauză nu trec mai sus-menționatul test de plauzibilitate. Adică, în opinia mea nu poate fi credibilă nominalizarea unei anume montări la categoria Cel mai bun spectacol dacă din ea nu s-au detașat măcar unul sau doi actori sau scenografia. În privința premiului, pentru cea mai bună regie, se cuvine mărturisit public că persistă o ambiguitate aflată, cred, și la baza rușinoasei situații că un mare regizor, așa cum a fost și rămâne Alexandru Tocilescu, nu a primit niciodată premiul în cauză. S-a subînțeles foarte adesea că o nominalizare la premiul pentru cel mai bun spectacol ar presupune automat excelența regiei. Nu cred în teoria respectivă pentru simplul motiv că în continuitatea logicii în cauză nu ar mai trebui nominalizată atunci nicio creație actoricească, însă a trebuit să mă supun ei și votului majorității colegilor de juriu. Cu excepția nominalizărilor pentru anul 2018. Am explicat de câteva ori, chiar și în editorialul de acum două săptămâni, din ce motive.
Cred și eu, asemenea d-nei Marina Constantinescu, că dl. Caramitru este un nedreptățit. În cei 30 de ani de când conduce UNITER, domnia-sa nu a avut parte nici măcar de o nominalizare. Se spune că i-ar interzice-o funcția. De ce doar se spune? De ce lucrurile nu sunt clare? Nu cred că lucrurile stau astfel, adică eu nu am văzut scrisă negru pe alb o asemenea prevedere. Iar dacă stau, nu e defel corect. Una sunt Premiile Senatului acolo unde președintele UNITER este membru, și alta nominalizăirle și premiile juriilor. Mai clar. Socotesc că înainte de a porni în îndeplinirea misiunii, juriile s-ar cuveni să primească un ghid orientativ. Cu reguli de conduită și/sau de bune practici. Altminteri, nu am fi aproape an de an în situația de a nu ști ce facem cu categoria „Teatru de televiziune” (acolo unde apar producții tot mai puține și din ce în ce mai nesemnificative din punct de vedere artistic) sau cum stau lucrurile în „cazul” Caramitru.
De asemenea, socotesc că nici nominalizările, nici premiile nu trebuie să urmărească altceva decât recompensarea celor socotiți cei mai valoroși într-o realitate temporală bine precizată. Fără nicio condiționare de vârstă sau de afirmată ori deghizată gândire politic corectă. E vorba despre o realitate care este constituită din contribuția artiștilor din mai multe generații. A nominaliza într-un an doar tineri ori nenominalizați în ani anteriori cu iluzia că astfel s-ar crea un statement înseamnă a genera condițiile pentru o falie periculoasă între generații. Mai mult. A nega însăși esența democratică a teatrului.
De acord cu Marina Constantinescu în privința faptului că în România au trecere la nominalizări numai scenografiile luxuriante, scumpe. Despre ale căror cauze și esență a scris excelent cu ani în urmă David Mamet, într-o carte apărută și în limba română.
În rest, s-auzim numai de bine. Și să sperăm că cei pe umerii cărora cade sarcina pregătirii ediției din anul 2020 a FNT vor alege corect, inspirat și cu simțul măsurii. Vorba Marinei Constantinescu. Fără dorința „de a mulțumi pe cât mai mulți și a nu merge piramidal”.
