Există, au existat mereu, unele lucruri importante pe care o să le facem noi nu știu când. Unele gesturi pe care nu mai avem timp să le facem, dar sigur o să recuperăm. Momente de respiro, vizite, întoarceri, taifasuri, plimbări. Dar parcă niciodată nu e nici timp, nici timpul pentru ele, momentul se amână la infinit. Suntem, invariabil, foarte ocupați.

Acum însă nu pare să fie deloc momentul pentru plimbări, iar criza are nevoie de soluții. Anxietatea și panica trebuie stăpânite, iar ieșirile în aer liber nu par să ne priască. Avem însă un refugiu la îndemână, refugiul acela etern și atemporal, pe care ni-l tot refuzăm, din lipsă de timp: refugiul în bibliotecă.

Este, știm, un remediu sigur. Să ne întoarcem acum, când răspândirea coronavirusului pare o amenințare ce plutește la propriu în aer, când bibliotecile s-au închis pentru o vreme, împreună cu universitățile și celelalte unități de învățământ, cu sălile de spectacol și de concert, chiar și cu muzeele, la biblioteca personală și la puterile ei secrete. În sfârșit, a trebuit să trăim o poveste SF ca să facem, cu titlul celebrei scrieri a lui Xavier de Maistre de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o „călătorie în jurul camerei mele”. „Omul”, scria el cu justețe, „vrea să fie și comandant de armată, și președinte de academie, și adorat de femei frumoase, dar atunci când are toate acestea îi pare rău după viața la țară și după liniște și îl invidiază pe cioban pentru stâna pe care o are”. A trebuit să trăim o poveste horror ca să ajungem să facem o atât de folositoare călătorie în jurul camerei și, poate, a bibliotecii noastre.

Dacă tot trebuie să evităm drumurile care nu sunt „neapărat necesare”, cum recomandă autoritățile în vremuri de coronavirus și să stăm acasă, să alegem refugiul în bibliotecă. Răsplata va fi multiplă și va aduce cu ea o mulțime de idei și de gânduri. Să citim, deci, și poate mai ales să recitim. Pe un monitor sau altul, desigur, a devenit deja un obicei răspândit, dar poate mai ales luând în mână cartea aceea grea, cu pagini îngălbenite, pe care n-am mai scos-o de pe raft de o eternitate. Senzația tactilă ne va conduce imediat, contactul fizic ne va seduce, măcar o clipă. Să citim și, spuneam, să recitim, căci, așa cum susținea Matei Călinescu, cunoscut om de litere român, lectura adevărată este și trebuie să fie relectură. În lipsa spectacolelor, sigur sunt niște piese pe care am vrea să le recitim. Sigur avem pe lista de lecturi niște biografii și niște volume de memorii la care n-am apucat să ajungem. Sigur există cel puțin câteva romane clasice la care am vrea să ne întoarcem cândva, din o mie și unul de motive.

De ce să n-o facem acum, când, forțați de împrejurări, ar fi bine să ne reîmprietenim cu propriul interior, să ne redescoperim spațiul personal? Ma știm noi veioza din bibliotecă și cum pică lumina ei după-amiaza târziu? Dar cele câteva volume care au supaviațuit, poate, din biblioteca bunicilor? Sau cărți din studenție, fie ea un moment trecut, fie unul prezent, când celor care îl trăiesc nu poate să le ajungă nicidecum timpul de citit? Dar istoria teatrului, de exemplu, o știm noi, oricât de superficial și de fragmentar, cu adevărat? De câte ori facem noi exerciții de imaginație, în afara sălii de spectacol, și de câte ori ne întoarceam în locurile și timpurile unde ar trebui să ne întoarcem, pentru că acolo și atunci a început prezentul, pe care vrem cu ardoare să-l înțelegem? Intrând în propria cameră, în propria bibliotecă, o să găsim o mulțime de povești. Poveștile, spunea undeva Umberto Eco, citat din memorie, mă strigă când sunt la mine în cameră. Toate poveștile pe care aș vrea să le scriu îmi cer socoteală, se năpustesc pe mine ca niște drăcușori și mă trag de nas și de haină: „Scrie-mă, domnule, că sunt frumoasă!”

Dacă ar mai fi trăit câțiva ani, Umberto Eco sigur s-ar fi refugiat, ca de atâtea ori, în labirintica lui bibliotecă din Milano, oraș pe care nu l-a părăsit decât din când în când. Acolo s-ar fi ascuns și acolo s-ar fi apărat, printre fantastice bolgii și infernuri, printre manuscrise vechi și romane polițiste de duzină, cu care se distra copios. Acolo s-ar fi gândit, trăgând poate din pipă, că da, hmmm, istoria se repetă. Biblioteca lui este, evident, unică, dar fiecare dintre bibliotecile noastre e la fel. Și poate că puterile ei curative se activează la vremuri de neînțeles, iar rafturile devin fortărețe care ne asigură refugiul.