A fost odată o lume perfectă în care totul era perfect organizat, în care fiecare era rotița perfectă, într-un mecanism perfect, care ne crea iluzia că suntem mici Dumnezei, că avem în permanență totul sub control, că la un pas distanță avem și fericirea în cinci pași, și job-ul perfect în zece pași. Că rețeaua 5G ne face să ne mișcăm mai rapid ca vântul și ca gândul, că am inventat cele mai tari sisteme de comunicare și că suntem cei mai conectați oameni din istoria omenirii, că toate zidurile noastre de confort sunt de netrecut și de nedărâmat, că planeta ne aparține, că suntem ființe prea evoluate ca să mai credem în Dumnezeu, că totul ne e permis în numele noii puteri pe care, nu-i așa?!, ne-am cucerit-o.

Alergam, alergam, alergam, tot timpul cu spaima să nu pierdem ceva. Nu mai aveam răbdare să ne oprim să ne tragem sufletul. Lumea noastră toată era organizată doar pe plan orizontal. Spiritualitatea în adevărata ei dimensiune verticală (și nu vorbesc aici despre spiritualitatea kitsch practicată la scară largă) fusese eliminată aproape total din viețile noastre prea grăbite, prea ocupate cu lucruri mai urgente. Nimic nu părea că ne-ar putea opri din acest vârtej.

Și într-o zi, ca-ntr-un film de mâna a treia de la Hollywood, Cineva a spus „stop joc”. Și lumea noastră toată, lumea așa cum o știam noi, s-a oprit în loc. Și ne-am trezit brusc închiși în micile noastre țarcuri de confort, izolați de ceilalți, dar cu tot online-ul la picioare. Ca o cumplită, teribilă ironie a sorții… La urma urmei, nu asta ne-am dorit?!

Trăim, e evident, un moment care va rămâne în istorie. Anul 2020. Anul în care pandemia Covid-19 a oprit jocul. Anul în care planeta s-a oprit în loc să respire. Anul în care lumea toată s-a închis în case așteptând un restart de care se teme, pe care vrea să-l împiedice, dar pe care-l simte inevitabil. Anul în care într-o dimineață oarecare, ca-n Kafka, ne-am trezit și am descoperit cât de fragile erau zidurile pe care le înălțaserăm și cât de fragili suntem în teribila, uriașa noastră putere.

Circulă diverse teorii legate de acest virus, dar oricare ar fi adevărul, asta nu schimbă cu nimic natura problemei. Și oricare ar fi „mintea” care a născocit Jocul, trebuie să recunoaștem că n-a ratat nimic. Ne-a așezat în față oglinda, ca să ne amintim că nu suntem decât ființe muritoare cu puteri extrem de limitate. Ne-a luat exact darul de neprețuit al prezenței noastre trecătoare pe acest pământ: bucuria întâlnirii cu alte ființe umane, trăirea împreună. Și ne-a lăsat în schimb tot restul: frica, singurătatea, baxurile de alimente și mediul virtual. Și aproape orbește și fără să înțeleagă că poate ar trebui să folosească acest timp pentru sine, pentru reîntâlnirea cu sine, lumea se grăbește să-și primească din nou surogatul și se mută în mediul online. Și dacă am fi într-adevăr în acel scenariu de film de mâna a treia SF sunt sigură că ăsta ar fi momentul când până și scenaristul s-ar amuza trist pentru că personajele lui n-au înțeles nimic…

Cum se descurcă teatrul în vreme de coronavirus? Nu cred să fi existat în istoria recentă o criză mai mare în lumea teatrului. Pentru că teatrul era ultima redută. Locul acela magic unde oamenii trăiau împreună o experiență magică, imediată și nemediată. Acea energie extraordinară pe care o simți într-o sală de teatru nu o poți regăsi nicăieri în altă parte și de-asta iubim cu toții această artă care, în ultima perioadă, era evident, își căuta și sensul, și scopul. Între distracție facilă și act artistic de înaltă calitate, teatrul păstra încă în lumea noastră un echilibru fragil și, din păcate, se apăra de tehnologizare, tehnologizându-se. Dar reușea încă să adune oamenii și să-i facă să vibreze împreună la emoție. Și numai cine n-a rămas încă puțin într-o sală de teatru goală, imediat după ce au plecat spectatorii la finalul unui spectacol, nu a simțit cum trăiește acolo un glob de energie greu de descris în cuvinte, numai cine nu a simțit niciodată pe un fotoliu, la teatru, cum viața și moartea chiar se opresc o clipă în loc în acel spațiu, într-un moment în care „a coborât îngerul” și ceva magic și de nepovestit s-a întâmplat acolo; numai cine n-a ieșit niciodată dintr-o sală de teatru, într-o seară de primăvară caldă, simțind că cel puțin pentru o oră, în timp ce se urcă în metrou sau merge pe străzi și se uită la oameni, vede viața altfel, numai acela nu înțelege ce gol fără sfârșit înseamnă să nu mai poți vedea teatru în sala de teatru, să nu mai simți parfumul acela inconfundabil, să nu mai simți vibrația dinaintea unui spectacol, să nu mai trăiești schimbul acela extraordinar de energii.

Da, în vreme de criză, oamenii se repliază, găsesc surogate. Și, desigur, tehnologia, aliatul nostru de zi cu zi, ne ajută mai mult ca oricând. Așa că, în această perioadă în care recomandarea numărul 1 este să stăm acasă, teatrul s-a mutat în mediul online. Toată lumea oferă spectacole live sau filmate, ca să suplinească lipsa… Și poate că asta e o greșeală. Pentru că teatrul filmat, teatrul online e golit exact de cea mai puternică dintre emoții, cea a întâlnirii dintre oameni, care e însăși condiția teatrului. Și am să mai spun că da, poate ar fi bine ca oamenii să simtă lipsa teatrului în această perioadă și să-i conștientizeze lipsa, nu să se obișnuiască, de fapt, cu surogate. Mi s-ar părea important ca oamenilor să li se facă dor de TEATRU, de acel sentiment minunat și misterios pe care-l trăiești doar acolo, în întunericul sălii de teatru, nu să se obișnuiască să apese pe un buton și, în timp ce șterg praful sau dau o fugă la bucătărie să mestece în mâncare sau mai schimbă trei replici pe Facebook, să mai arunce un ochi la un actor care încearcă să le câștige atenția. Cred că ar trebui să avem răbdarea (da, răbdarea) să-i lăsăm pe oameni să le fie atât de dor de teatru, încât atunci când pericolul pandemiei va trece și vor respira din nou fericiți aerul de afară, să dea buzna în sălile de teatru.

Și nu, nu sunt deloc dintre aceia care cred că va fi greu să-i readucem pe oameni la teatru. Dimpotrivă. Cred că după ce totul se va sfârși măcar o parte dintre oameni vor fi înțeles ceva din acest scenariu de film SF. Vor prețui din nou viața, se vor bucura de o îmbrățișare și de o strângere de mână, nu vor mai sta la terase cu ochii fiecare în telefonul lui, ci-și vor aminti plăcerea dialogului real, se vor bucura de toate lucrurile care azi le sunt interzise. Și printre ele, una dintre marile bucurii ale vieții va fi aceea a redescoperirii teatrului. Da, cred că după această perioadă de însingurare și timp petrecut în mediul virtual vor avea nevoie să viziteze muzeele de-adevăratelea, să asculte muzică live și, mai ales, vor avea nevoie să meargă la teatru. Să râdă, să plângă, dar, mai ales, să fie împreună!