Aflu că în Franța, care nu a scăpat nici ea de epidemia cu noul Coronavirus, se înregistrează vânzări record ale romanului camusian Ciuma. Poate că foarte curând francezii vor redescoperi și Heptameronul, un roman scris în secolul al XVI-lea (evit să invoc o dată fermă a zămislirii cărții, fiindcă biografii Reginei cunoscute ca autoare de literatură sub numele de Marguerite de Navarre încă au dispute pe această temă), care este o replică peste zeci de ani la Decameronul lui Boccaccio. Început ori în vremea ori după o epidemie de ciumă și publicat în 1353. 

Siliți de devastatoarea boală să rămână izolați pentru o vreme, personajele din scrierea lui Boccaccio, șapte doamne și trei domni, au redescoperit frumusețea povestirii, a cuvântului și a iubirii. Preț de zece zile cât le-a durat izolarea, respectivii și-au spus unii altora povești pe care mai apoi le-a pus în ramă cel ce avea să devină unul dintre cei mai mari scriitori ai Renașterii. În Haptameronul, același număr de povestitori obligați la claustrare de o inundație ce a provocat distrugerea unui pod au făcut exact același lucru, însă preț de doar șapte zile. Și aceasta, fiindcă Regina-scriitoare nu a avut răgazul necesar de a-și duce până la capăt planul. 

Nu ne rămâne decât să sperăm că și dramaturgii noștri vor profita de statul cvasi-obligatoriu în casă, așa încât atunci când Teatrele își vor relua, în fine, activitatea Secretariatele literare vor fi luate cu asalt de noutăți. Poate chiar că la ediția de anul viitor a concursului Piesa anului juriul se afla în situația de a citi noian de texte dintre care cele mai multe valoroase. Pe care Teatrele și le vor dori în repertorii, iar marii regizori vor ține cu tot dinadinsul să le pună în scenă.

Deocamdată însă, prezentul și viitorul imediat al teatrului românesc provoacă îngrijorări și ridică probleme. Nu putem să nu ne întrebăm câtă vreme instituțiile de spectacole vor fi închise. Cu ce costuri? Cât anume din premierele planificate vor mai putea fi realizate? Până la finele stagiunii sau până la sfârșitul anului. Ce se va întâmpla în cazul în care situația se va prelungi și după data de 31 martie? Cu atât mai mult cu cât pare-se că la ora la care aștern eu pe ecranul computerului aceste gânduri în România s-a înregistrat și consumat doar partea de început a epidemiei declarată de OMS pandemie, iar vârful de sarcină ar urma să se consume de-abia în jurul Sărbătorilor pascale. Cum anume va fi acoperită lipsa încasărilor proprii în absența cărora nu prea mai poate fi imaginată realizarea viitoarelor premiere? Întrebarea roade deoarece, chiar de la primire, înainte să dea peste noi nenorocirea, filele și cifrele din bugete erau subțiri. Ce se va întâmpla cu Gala UNITER, cu festivalurile ce ar fi trebuit deja să înceapă? Unele au fost în acest timp anulate ori amânate sine die, altele se pot aștepta la neplăcuta situație de a se trezi în noile condiții fără buget, banii fiind redirecționați către operațiuni de urgență. Cum va mușca noul coronavirus din Festivalul Național de Teatru? Cum se vor descurca Teatrele independente pe care nicio lege, niciun act normativ nu le protejează? Or, proprietarii lor au de plătit chirii, facturi la utilități, noian de hangarale. Cum vor supraviețui artiștii, îndeosebi cei tineri, în marea lor majoritate fără slujbe în teatrele subvenționate, care depind de programări, colaborări și încasări care din data de 9 martie încoace par a se fi transformat în iluzii pierdute? 

Sunt întrebări firești pe care ni le punem cu îngrijorare. Însă alta mi se pare a fi în context întrebarea-cheie. Ce se va întâmpla după. Odată cu intrarea în normalitate. Adică cât de normală va fi această normalitate din punctul de vedere al publicului. Care se cucerește, se păstrează, se cultivă, se educă. A merge la teatru trebuie să devină o necesitate și o obișnuință. Ambele se dobândesc cu oarecare efort, însă se pierd extrem de repede. Mai concret și mai exact. Nu pot să nu îmi amintesc că, în urmă cu exact 30 de ani, la scurtă vreme după Revoluție, Teatrele au fost părăsite de public. Oamenii au fost – și nu aveam cum să le reproșăm asta – cuceriți de spectacolul politic, al libertății, al străzii, al întâmplărilor din Piața publică. Vreme de câteva luni, poate chiar mai mult, artiștii au trăit cele mai negre, mai cumplite zile din viața lor. S-au descoperit peste noapte uitați, abandonați, aproape inutili. Trăiserăm cu toții până atunci cu iluzia că teatrul face parte din meniul aproape zilnic al românilor. Că nu se poate trăi fără teatru. S-a dovedit că lucrurile sunt departe de a sta astfel. Marele noroc a fost că după ce furtuna s-a mai potolit revenirea masivă în sălile de teatru a fost stimulată, provocată de o serie întreagă de spectacole de mare clasă. Trilogia… lui Andrei Șerban, pregătită sub amenințarea Mineriadei din iunie 1990 a fost semnalul că avem dreptul la speranță. Pe urmă, au reapărut cozile la casele de bilete, a fost redescoperit mirajul teatrului. Atunci artiștii au devansat prin oferta lor cererea, au încurajat-o. Meritul le revine unor mari actori și mari regizori. Atunci s-a manifestat în plenitudinea ei generația optzecistă. Atunci au dat marile, necesarele capodopere regretatul Alexandru Darie, Mihai Măniuțiu, Tompa Gábor, Victor Ioan Frunză, Alexandru Dabija. Atunci l-am regăsit nu doar pe Andrei Șerban, ci și pe formidabilul Vlad Mugur. Atunci a fost boom-ul Alexander Hausvater. Desigur, au mai fost și alții.  

Se va întâmpla oare același miracol și acum?