A scris despre numeroși creatori care au schimbat teatrul, de la cei ai prezentului, precum Peter Brook și Eugenio Barba, la cei ai trecutului, precum Sarah Bernhardt și Cehov, despre teatrul oriental, despre Paris, despre omul întors cu spatele, despre misterul cortinei… Scrierile sale, unice în peisajul de astăzi, au fost recompensate cu numeroase distincții. Este deținătorul Marelui Premiu al Francofoniei oferit de Academia Franceză și a primit de trei ori premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franța. Plecat din România în tinerețe, reputatul om de teatru George Banu a călătorit enorm, pe toate meridianele, de dragul teatrului, dar s-a întors mereu la Paris, care i-a devenit casă. De acolo, din orașul acum pustiu, într-o primăvară sumbră,  am purtat acest scurt dialog într-o perioadă de retragere forțată, în care experiența vie a teatrului nu le mai este accesibilă oamenilor.

În Franța, pe fondul pandemiei generate de răspândirea noului coronavirus, cresc vânzările romanului „Ciuma” de Albert Camus. Efect previzibil, paradoxal pozitiv, al îngrijorării? Întoarcere forțată la un „clasic al modernității”?

Din fericire, întoarcerea la Camus nu e datorată doar virusului, căci, efectuată deja de mai mult timp, ea se datorează și lucidității cu care, spre deosebire de Sartre, Camus a privit lumea, lipsit de idei preconcepute sau de programe dogmatice. Un om „just”, căci la fel cum în Israel s-a ridicat un monument consacrat celor „juști”, și umanitatea ar putea să o facă, și Camus și-ar avea un loc privilegiat printre ei! Virusul are, deci, și efecte pozitive… Dar cititorii „Ciumei” ar putea să reia și „Rinocerii”. Ele își răspund!

Cum arată Parisul, oraș prin excelență monden, oraș al convivialității, în această primăvară ciudată, când omenirea e în pericol?

E un oraș pustiu… gol! Și, de la fereastră,  văzându-l astfel, de pe axa sa centrală, strada Rivoli, mi se confirmă dezgustul față de acel loc comun des formulat, conform căruia un loc ar putea fi frumos fără oamenii care l-au conceput și ocupat. Cuiva, demult, îi plăcea „Berna”, dar fără elvețieni… Privesc azi „printre lacrimi”  Parisul însorit și golit de lume!

Limitarea contactului social și izolarea forțată implică schimbări mari de comportament. Sunt aceste circumstanțe și o ocazie de a face redescoperiri?

Fără îndoială, dar sunt descoperiri imperative, impuse, descoperiri scump plătite! Și totuși, binevenite! Câteodată, recunosc că doar astfel fac ce îmi doream de mult, fără a reuși să mă decidpână acum. De aceea putem vorbidespre rolul „dublu” al constrângerii în viață! Și nefast, și fast! Dar, până la urmă, dincolo de orice, tot libertatea e mai prețioasă.

„Omul vrea să fie și comandant de armată, și președinte de academie, și adorat de femei frumoase, dar atunci când are toate acestea îi pare rău după viața la țară și după liniște și îl invidiază pe cioban pentru stâna pe care o are”, scria Xavier de Maistre în „Călătorie în jurul camerei mele”. Cum vedeți afirmația lui din perspectiva trăitorului, a omului de teatru și a omului de lume din anul 2020?

Mama lui Grotowski îi spunea „Sărăcia îl face pe om rău, bogăția la fel”. Cum să știm exact de ce avem nevoie? De izolare sau de adunare? Ce ne ajută? Gândirii lui Xavier de Maistre îi răspunde în ecou o frază celebră a lui Pascal, des citată de Cioran: „Nefericirea omului provine din faptul că nu se mulțumește să rămână în camera lui”! Când accept acest principiu, când îl refuz… Ezitare insolvabilă.

Refugiul în bibliotecă, pe care îl cunoașteți foarte bine, nu este însă un înlocuitor pentru mersul la teatru. Astăzi, când vă refugiați în propria bibliotecă, care sunt bucuriile cele mai mari?

Eu regăsesc biblioteca, dar și… muzica, îndeosebi. Ea pare a fi o terapie și mai eficace! Din același repertoriu de tratamentpentru a atenua „rănile sufletului”  fac parte și picturile pe care le privescîn albume saupe ecranulacestui manual de memorie vizuală care îmi e telefonul mobil. Grație lor îmi construiesc un refugiupersonal… dar, sper, cât maipasager! Dar acum,resemnat, profit de el! Însă nu ca în China, pe fond de iminență a divorțului determinat de coabitare, ci, dimpotrivă, de confirmare a relației duble care e căsnicia azi consolidată. E o recompensă neprevăzută pentruadăpostireaîn casă!

Cum sunt zilele fără mers la teatru, după ce ați mers o viață la teatru?

Sunt zile de repaos obligatoriu! Îmi scăzuse în ultimul timp dorința de teatru, dar nu îndrăzneam să o asum, considerând acest declin un simptom al vârstei căruia mă împotriveam. Acum pauza de teatru impusă mă dezvinovățește! E datorată altcuiva. Nu m-am retras datorită mie! Mă gândesc la teatru, mi-l amintesc, dar, pentru moment, nu îi resimt grav absența. Și nici nu îmi deplor abandonul!

Absența teatrului într-o anumită perioadă este un pericol sau o șansă de a reconsidera unele aspecte?

Iubim ceea ce ne lipsește… vechi adagiu al scepticilor!

Dacă priviți în urmă, care a fost cea mai intensă criză a teatrului la care ați fost martor?

Eu, sub comunism, n-am cunoscut o „criză” gravă, ci, în anii ’60,  doar temeri pasagere, neliniști temporare. Un moment de surpriză perplexă a fost golirea teatrelor în anii ’90, când căderea comunismului a produs libertatea politică și plăceri mai intense decât acelea oferite în sălile de artă! Atunci divertismentul părea să le amenințe! Azi, satisfacția de a ne reuni pentru a asista la un spectacol sau la un concert a revenit!

Dacă recapitulăm, care au fost pericolele majore cu care s-a confruntat teatrul în ultima jumătate de secol?

Cenzura în țările din Est, dar ea a fost și un stimul care a suscitat impactul teatrului ca forță socială. Când însă devenise prea strictă, a apărut pericolul asfixierii… Brecht spunea că „teatrul poate mult acolo unde rămâne o urmă de aer”. Nu mult, o „urmă”, pentru o gură de aer.Altfel, cenzura îi secătuiește deplin  impactul. Însă libertatea implică alte încercări, diferite… cum ni s-a revelat după 1989. Putem aminti,pe de altă parte, că în anii ’30 l-au amenințat cinematograful sonor – dar teritoriile s-au disociat repede – și, mai cu seamă, televiziunea, magnet ce reține acasă spectatorii potențiali. Din fericire, azi sunt numeroși cei care, revoltați,  o sting pentru a regăsi fotoliile sălilor.

Când v-ați dorit cel mai mult schimbări majore în teatru?

În tinerețe… atunci când percepeam reînnoirea teatrului ca „dublu” al  propriei mele vieți care debuta.Acum aștept din ce în ce mai puțin schimbări majore și mă consolez cu mari realizări personale. Mișcării colective odinioară exaltate îi succede încrederea în opere individuale!

Care a fost cea mai importantă, cea mai bună schimbare la care ați participat?

Când am plecat din țară…

Ați semnat o mulțime de studii pe diferite teme, privind spre mai multe epoci și spre diferiți creatori. Dacă ar fi să alegeți câteva figuri emblematice care au generat schimbări semnificative în teatru și care sunt relevante pentru omul de teatru și scriitorul George Banu, care ar fi acelea?

Mie mi-a lipsit încrederea într-un singur artist. Și am confirmat astfelce spunea Einstein despre un coleg: „Nu e destul de obsesional, nu va face nimic mare”! Da, am fost prizonier al „pluralului” și al afinităților elective care s-au succedat, de la revelația produsă de Brook în România anilor ’60 –’70la aceea a teatrului japonez la Paris, de la Aureliu Manea la Victor Garcia, doi apostoli secerați de boală, de la Pintilie și Andrei Șerban la Strehler sauKantor, de la Purcărete și Măniuțiu la Wilson sau Warlikowski… am iubit clipa și am refuzat fidelitatea. Dar, dincolo de teatru, prietenia cu Grotowski a fost o constantă nicicând contrariată de altceva decât de disparițialui!

Spectatorii de astăzi vi se par, în vreun fel, mai greu de cucerit sau, dimpotrivă, mai ușor decât cei de acum, să zicem, 20-30 de ani?

Ei sunt diferiți… și evident că eu îi cunosc pe cei de demult, iar cei de azi îmi rămân parțial insesizabili. Când am descoperit filmul despre Titaniceram cu o adolescentă în jur de 14–15 ani, care îl văzuse de multe ori: „De ce?”  am întrebat-o eu puțin uimit. „Pentru că e bine făcut”, mi-a răspuns ea! Argument insolit formulat de o tânără spectatoare. Cum să-mi imaginez răceala lui? Aceasta mi-a amintit întrebarea tatălui meu: „De ce vezi de atâtea ori Fanfan la Tulipe?”„Pentru ca Gérard Philipe e imaginea Franței”, i-am răspuns. Niciodată adulții nu vor dispune de „organe” destul de fine pentru a sezisa mutațiile… generaționale. În utimul timp, tinerii privilegiau în Franța „râsul”, care, bazat pe derizoriu și obscenitate, îmi era străin. „De ce atâta râs?”, m-am întrebat, resimțind distanța care mă separa de tinerii care îl practicau frenetic, pe scenă și în sală. Nu poți evalua just ceea ce te separă de delegații unui timp altul decât acela personal, biografic! Trebuie să-ți asumi rupturile.

Care sunt cele mai recente bucurii pe care vi le-a făcut teatrul? Ce creații v-au satisfăcut așteptările?

Singuratea actorului pe scena…Denis O’HarepovestindIliadacu acompaniamentul unui contrabasist de geniu la Festivalul de la Sibiu, Lee Jaram, care juca singură, la Cluj, Mutter Courage, Marcel Iureș, care a revelat monologurile din Creangă, Chiriac în recitalul Eminescu–Creangă:mă seduce această reducere la esențial, căci astfel din teatru nu mai rămâne decât miezul ultim: un „erou” viu și intim. Dar aceste „singurătăți” pot fi saupervertite de un cabotin sau salvate de un actor incomparabil,în care îmi recunosc dublul!

Teatrul înregistrat și difuzat masiv pe canalele de socializare este un surogat sau doar un alt fel de a fi împreună la vremuri de criză?

E un pericol dacă produsele difuzate nu sunt de calitate. Restituirea lor deteriorată  poate decepționa grav și, dincolo de decepție, suscită chiar repulsia. Ceea ce seduce e când înregistrarea restituie corect „umbra” spectacolului… grație căreia, la distanță, în timp și în spațiu, noi îi sesizăm persistența pe suprafața „bidimensională” a  ecranului.

Încheind, prezentul îl putem citi și ca pe o lecție despre a fi împreună, despre comunicare și comunitate, așa cum este și teatrul însuși. A fi împreunăface parte din esența teatrului. Ce forme va lua în viitor acest a fi împreună?

Teatrul e un loc de „inteligență colectivă”, de creativitate în comun, între actori, mai întâi între ei și apoi între ei și spectatori. Singurătatea nu îi e propice… îl sufocă! Aici, spune Brook, „ceea ce iubim mai presus de tot e relația”, în timp ce în alte arte artistul are întâlnire cu sine însuși și, apoi, prin medierea operei elaborate în singuratate, cu iubitorii ei. Nimic mai dezolant decât absența acestei relații de comuniune din care teatrul, ca și sportul, se hrănesc… Ea le este genetic indispensabilă!În lipsa ei, și teatrul, și sportul își pierd rostul prim, acela dea fi o experiență împărtășită. Mă duc la teatru, pentru că îmi plac oamenii. Teatrul e un remediu împotriva singurătății. Azi „sihastru” prin decizie sanitară, nu prin devoțiune spirituală, aștept totuși să mă regăsesc curând într-o sală de teatru. Consimt la singurătate, dar mă tem de longevitatea ei! „Nu de moarte mă cutremur, ci de nemurirea ei” – ca să râdem puțin!