Toată copilăria mi-a fost plină de poveștile bunicului meu despre război. Acum îmi pare cumplit de rău că n-am apucat, când mai crescusem puțin, să notez undeva toate acele amintiri teribile pe care mi le povestea iarna, în casă, exact ca-n cărți, la gura sobei… Cu timpul s-au estompat, dar au rămas acolo, în adâncul memoriei, niște imagini teribile, cu el în Munții Caucaz, trăind un frig cumplit, apărându-se de boală și de moarte, cu el bând apă „cu mătasea broaștii”, pentru că apa potabilă era uneori o glumă…

Războiul nevăzut pe care-l ducem noi azi e aproape o joacă pe lângă toate astea, nu-i așa? Cu confortul de la noi de-acasă și cu uriașa noastră lume online. Totul pare aproape un joc pe calculator pe care-l joacă cineva cu noi la scară planetară, ca să vadă cum reacționăm, noi, generația cea mai răsfățată din istorie, la o situație generală de viață și de moarte. Ca să vadă cum reacționăm dacă suntem lăsați singuri cu noi înșine, acel „noi înșine” de care parcă de când ne naștem suntem învățați să fugim.

Așa că ne-am mutat în mediul online toate superficialitățile… Acasă, în fața telefonului sau a computerului, fugim și mai abitir de noi înșine și încercăm să fentăm mai mult viața decât moartea. Noi, micii Dumnezei obișnuiți să creadă că au totul la picioare, n-am renunțat nicio secundă la visul nostru grandoman și acum credem că avem totul la picioare… online. Citim online, mergem la concerte online, vizităm muzee online, jucăm teatru online, mergem la teatru online… Și nu ne dăm seama cât de tristă, îngrozitor de tristă e încercarea asta a noastră de a fenta viața și realitatea. E suficient să facem un pas în spate și să privim cu adevărat spectacolul. Tristă și superficială! Iar spectacolul suntem noi toți, priviți de sus, ca-ntr-un experiment, ca-ntr-un roman de Stephen King. Mai țineți minte „Sub Dom”? Numai că acum Domul e lumea întreagă.

Și cum tocmai mediul virtual ne-a îndepărtat de noi înșine și de realitatea concretă în ultimii ani mai mult decât ne dădeam seama, felul disperat cum l-am luat acum cu asalt e doar încă una dintre dovezi că lecția – în caz că universul a vrut să ne dea o lecție – e departe de a fi înțeleasă. Și că acum în online luăm totul pe nemestecate, iar calitatea e ultimul lucru care mai contează în vremuri de carantină. Kitsch și superficialitate, cine mai stă azi să facă diferența?! Important e să hrănim monstrul… să vărsăm zilnic, minut după minut, o cantitate uriașă de informații și de viață în acest malaxor al mediului virtual, care ne stoarce, de fapt, de energie. Care ne ucide răbdarea, care ne face mai anxioși, mai absenți din propriile vieți, mai insensibili, mai incapabili de empatie reală.

Știu că acum e la modă – dacă se poate vorbi de modă în carantină – teatrul online. Ca să fugim de plictiseală, ca să reușim să stăm acasă – ăsta e marele nostru război, nu Caucazul, nu noroiul, nu apa cu „mătasea broaștii” – avem nevoie să ne agățăm de ceva. Actorii încearcă toți să capteze atenția pe rețele de socializare, iar teatrele pun la dispoziție spectacole online. Și în toată nebunia asta mai nimeni nu se gândește la calitate… și la faptul că uneori poți ucide plăcerea sau simpla disponibilitate a cuiva pentru teatru oferindu-i un produs care pe termen lung poate să-l îndepărteze de această artă minunată. Știu, asta e lumea noastră, gândim pe termen scurt, ne repliem, ce-am putea face în situația de față, mi se va spune probabil. Dar… poate că pe termen lung pierdem. Poate că de la această inflație de spectacole urcate de-a valma în online, cele mai multe filmate la o calitate îndoielnică, ceea ce le face extrem de indigeste, se va produce o suprasaturare de teatru, i se va distruge misterul, miezul acela magic, vibrația aceea care l-a făcut să supraviețuiască de mii de ani. Și odată cu virusul acesta misterios va muri și teatrul, micul nostru refugiu.

Cui îi pasă de calitate în vreme de carantină?! Astea sunt mofturi… Dar oare sunt? Oare calitatea e vreodată un moft? Oare kitsch-ul are vreodată o justificare?

E-adevărat că se vorbește despre faptul că avem nevoie ca, în această perioadă, cultura să ne țină împreună. Dar care a fost momentul care a impresionat o întreagă planetă? Cel în care italienii au ieșit și au cântat împreună, pe balcoane! Împreună, pe balcoane!!! Nu online!!! Acesta e misterul teatrului! Acesta e misterul vieții! Emoția trăirii împreună. Și tocmai acest mister trebuie protejat ca o floare de colț…