Aproape toate instituțiile de spectacole au luat decizia de a-și difuza online producțiile. O fac din dorința de a-și menține publicul, de a cultiva pe mai departe gustul pentru teatru. Financiar, nu câștigă nimic, se au în vedere doar câștiguri morale și se mai nutrește o minimă speranță că, atunci când va veni atât de așteptatul moment al revenirii în sala de spectacole, lucrurile se vor petrece un pic mai lin. Mai aproape de normalitate. Fără sincope, divorțuri, dezertări și dezamăgiri majore.

Sigur, nu e totuna ceea ce se întâmplă într-o sală de teatru, acolo unde intervin rituri sociale, bucuria și nerăbdarea așteptării momentului în care va bate, în fine, gongul. Nimeni nu ne mai cere să ne închidem telefoanele mobile și noi uităm să facem asta. Ne așezăm comod în fața televizorului ori a computerului și urmărim cât dorim și cât ne place din ofertă. Renunțăm când vrem, fără teama că cineva ne-ar putea judeca pentru asta. Ca unul care a scris o teză de doctorat pe o temă de pragmatica teatrului, care a încercat să dea o definiție a efectului de spectacol ce, la urma urmei, se zămislește ca urmare a unui pact încheiat cu cei aflați pe scenă, aș putea să enumăr multe pierderi pe care le aduce cu sine dispariția live-ului. A trăirii nemijlocite a emoțiilor, a situației că trăim cu actorii în același timp, chiar dacă nu același timp cu interpreții. Mă mulțumesc doar să reamintesc detaliul că încă din 1937, atunci când a scris extraordinara lui „Modalitate estetică a teatrului”, Camil Petrescu vorbea despre tăcerile active ale spectatorilor. Concretizare a ceea ce mai târziu savanții, cei ironizați de Ionesco în „Improvizația de la Alma”, aveau să numească semn zero. Semn care semnifică.

Aș mai putea să spun că multe dintre înregistrările văzute în aceste zile și săptămâni, sunt, erau nedifuzabile. Nu fiindcă ar fi deficitare din punct de vedere tehnic (cele mai multe sunt),  nu pentru că nu au fost filmate cu cinci camere ori deoarece nu au la bază montaje profesioniste. Ci fiindcă ele țin în „conservă” spectacole din născare proaste. Și care, în mod normal, nu prea ar mai trebui readuse la viață din cine știe ce cotloane negre ale memoriei. Selecția asta spune multe. Și despre submediocritatea unei vieți teatrale ori a unei instituții, și despre absența spiritului critic al unor manageri, și despre faptul că unii dintre aceștia le aruncă în spațiul public doar spre a mai bifa o acțiune. A arăta cu orice preț că sunt activi, că nu au somn, că nu se poate fără dânșii. Unii directori de teatre au hotărât difuzarea on line a unor producții fără să se întrebe dacă au dreptul legal de a face asta ori fără a avea minima decență de a le cere acordul, fie el chiar formal, actorilor colaboratori.

Trec peste toate aceste aspecte negative. Cu speranța că vom medita serios la ele când se va reinstaura timpul normalității. O fac pentru a pune în evidență bucuria de a fi descoperit, fie și doar pe această cale, spectacole pe care din cine știe ce motive nu le-am văzut la timpul lor în sală, ori de a fi revăzut montări de referință. Nu e oare o bucurie să te poți reîntâlni cu „Mizantropul” lui Tompa și cu „Gianni Schicchi” al lui Purcărete de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, cu „Florența sunt eu” al lui Dabija de la Naționalul din aceeași localitate, cu, acum îndoliatul, „Romeo și Julieta” al lui Bocsárdi László, dar și al regretatului actor Nagy Álfred de la Teatrul „Tamáși Áron” din Sfântu Gheorghe (salut inițiativa TVR de a difuza și ea montarea care are avantajul regiei de televiziune profesioniste a lui Silviu Jicman), cu „Portretul lui Dorian Gray” de la Odeon, care rămâne, după mine, cel mai bun spectacol al lui Dragoș Galgoțiu, în care Răzvan Mazilu a fost magnific, cu „Platonov” de la Brăila, în regia Andreei Vulpe? Pentru mine a fost. A fost și este. Le-am urmărit, nu din dorința regăsirii timpului pierdut, ci, deoarece, critic de teatru fiind, însemn și suma spectacolelor de teatru pe care le-am văzut, așa cum excelent sesiza George Banu, și spre a mă bucura și am reverifica impresiile.

Am scris aici, în revista Amfiteatru, despre unele spectacole revăzute astfel. O voi face și pe mai departe. Fără însă a acorda stele. Din motive lesne de înțeles. Cu speranța că foarte curând o voi putea face, atunci când teatrul se va întoarce unde îi este locul. Deși, vorba unui regizor celebru, teatrul nu înseamnă nicidecum o clădire. Până atunci însă mă bucur cu ceea ce îmi îngăduie și dă viața.

P.S. Am citit într-o publicație online o anchetă despre acest gen de teatru. Anchetă la care au răspuns studenți de la o anumită facultate de teatru. Toți, dar absolut toți se încăpățânează să folosească verbul „a viziona”. Îi sfătuiesc să pună mâna pe un dicționar și să se familiarizeze cu sensul cuvântului. În arhiva TVR poate că mai există un moment satiric în care grupul „Divertis” lua în derâdere utilizarea abuzivă a vorbei în cauză. Poate cine găsește momentul și îl redifuzează.