Andrei Șerban: „Am o credință. Iar această credință mă susține”

Avem între noi mii de kilometri și suntem condamnați să vedem lumea de la fereastră. La programul „Cultura în Cetate. Personalități și idei”, vă dăm întâlnire cu Andrei Șerban. București, aprilie, seara, 2020. New York, aprilie, dimineața, 2020. Un dialog la mii de km, dintr-un colț de lume unde răsare soarele și un altul unde se pregătește să apună. Puteți asculta interviul integral aici.

New York de la fereastră…

Orașul, care e un oraș magic, superb… pare acum minunat și înghețat. Într-un soare arzător, cu dinți, exact ca-n începutul din „Livada de vișini” a lui Cehov. E foarte romantică viziunea asta și-n același timp ți se face frică, pentru că e lipsă de viață…

Ceva a pus STOP

De fapt, e un moment foarte bun. Și poate că am să șochez spunând asta, pentru că acest virus e un lucru tragic, pentru că atât de mulți oameni dispar, atât de mulți oameni se îmbolnăvesc peste tot în lume, creează atât de multă panică, dar în același timp eu îl iau ca pe un fel de „agent secret” coborât de undeva de sus, care să pună STOP. Nimic nu ne putea opri din iureșul mecanic îngrozitor al vieții pe care o duceam cu toții și dintr-o dată ceva a pus STOP. Iar cei norocoși, cum sunt eu deocamdată, de a nu fi atinși de virus, sunt atinși sufletește. Și asta, deși e ceva dureros, e o durere necesară, pentru că aveam nevoie de așa ceva. Vorbesc despre mine, pentru că în astfel de situații nu e bine să generalizezi sau să dai lecții, dar eu aveam nevoie de asta, aveam nevoie să aflu ce e esențial, cu adevărat esențial. Sunt obligat să mă uit la mine însumi, să văd ce-mi lipsește, ce mi-a lipsit. Și pentru că, totuși, vorbim despre teatru aveam nevoie să văd ce lipsește în teatru și de ce eram atât de nemulțumit de cum fac eu teatru și de cum se face teatru în general. Și cred că am început să înțeleg ceva: pentru că e un cuvânt care a cam dispărut din vocabularul nostru. Din viață și din artă și din teatru în special. Iar acest cuvânt e „suflet”. Dacă se vor redeschide teatrele, nu cred că vom putea evita să ne gândim cum să transmitem ceva în care acest cuvânt este reabilitat.

Teatrul se va schimba

Realizez acum că mi-am ascuns foarte mult vulnerabilitatea, fisurile, rănile. Nu că aș fi eu unic, toți le avem, fac parte din lume. Dar acum cred va fi posibil în teatru, pe o scenă publică, să arăt toate astea fără riscul de a fi luat peste picior, fără să-mi fie rușine. Dacă în teatru vom avea curajul să avem această sinceritate simplă, fără manipulări, fără răsfățuri, fără capricii, fără vanități și să arătăm ceva care este esențial și din care putem ieși doar printr-un fel de recunoaștere că suntem cum suntem și că în fața unui cataclism de forța acestuia nu avem ce face decât să acceptăm propria noastră umanitate, de-abia atunci se va schimba ceva.

Cred că, dacă voi reveni în teatru, voi face teatru altfel. Simțeam și eu în ultimul timp că într-un fel știu prea bine să lucrez, mi-e prea ușor, am o experiență lungă, am lucrat mult în operă, în învățământ la Columbia University, în teatru, cu mulți actori de pe diferite continente, din multe țări și am învățat un fel de meșteșug care-mi face viața prea ușoară. Și aș vrea să mă dez-învăț de ce știu. Și să caut ceva cu totul altfel în care să-mi pun mie însumi obstacole așa cum le pun actorilor obstacole. Pentru că doar atunci pot avansa.

Virusul se hrănește din teamă

Cel mai important pentru mine e să mă liniștesc. Să rezist agitației, să rezist panicii. Să rezist fricii. Pentru că virusul nu se hrănește doar din trupul nostru. Se hrănește și din teamă, și din anxietate, și din neîncredere. Și trebuie să am o credință. Și am o credință. Iar această credință mă susține. Am nevoie să cred acum. Dacă nu aș crede mi-ar fi mult mai greu. Și chiar m-am gândit înainte să vorbim cu ce aș contribui eu la această discuție. Am găsit niște gânduri ale lui Gandhi, extraordinar de puternice și simple, pe care vreau să vi le transmit.

Care este cel mai mare obstacol: frica.

Care este cea mai frumoasă zi: azi.

Care e cea mai mare greșeală: să cedezi.

Rădăcina răului: egoismul.

Care e cea mai mare înfrângere: descurajarea.

Cei mai buni profesori: copiii.

Ce stă la bază: comunicarea.

Ce te face fericit: să fii util altora.

Care e cel mai mare mister: moartea.

Care e cel mai mare defect: stările negative.

Sentimentul cel mai nefast: invidia.

Cel mai frumos cadou: iertarea.