Cel mai important lucru ce ar trebui spus și scris despre cartea „Viața mea” a celebrei dansatoare Isadora Duncan, apărută în excelente condiții grafice la Editura Centrului Cultural Lumina, în traducerea Cristinei Crăciun, e că ne aflăm în fața unui volum cu valoare de antidot.
Bun, știm, știam că Isadora Duncan a revoluționat arta dansului din secolul XX. Mai aveam habar și despre faptul că a avut o relație, cel puțin din perspectiva noastră, celor trecuți prin comunism, nu tocmai potrivită ori lăudabilă, cu puterea Sovietelor a căror admiratoare și tovarășă de drum a fost. Mai știam nu numai că a fost o înfocată feministă și o militantă împotriva căsătoriei, pe care o socotea nu doar o formalitate, ci, mult mai mult, adică un act înrobitor, înjositor de-a dreptul, care limitează libertatea de a o lua oricând de la început. Ne mai era cunoscut, desigur, și detaliul că i-au plăcut bărbații, că a avut nenumărați amanți și că, printre aceștia, s-a numărat și fermecătorul poet Esenin. Și, în fine, mai cunoșteam detaliul că și-a găsit sfârșitul în mod tragic, fiind strangulată la Paris, de propria eșarfă prinsă de roata unei mașini, pe Promenade des Anglais.
Nu ar fi oare suficiente toate aceste detalii ca să spui că Isadora a fost un geniu al dansului pe care îl punea în antiteză cu baletul clasic, standardizat, foarte puțin deschis la inovare, dar și că a fost o frivolă incorigibilă, o femeie căreia i-a plăcut să voiajeze, să câștige și să își risipească banii?
Citind „Viața mea”, dar făcând-o cinstit, fără prejudecăți și făcând tabula rasa, adică uitând prejudecățile, e clar că numai frivolă nu a fost Isadora. Cartea ne dă șansa de a urmări etapele devenirii unei fetițe oarecare, dar de la început hărăzite dansului, către statutul de mare artistă. E vorba despre o fetiță care, cum se spune, avea dansul în sânge și care, încă de la o vârstă fragedă, a simțit nevoia să împărtășească secretele artei sale. De aici, nenumăratele sacrificii, invenții, umilințe, prestidigitații spre a înființa și a menține în viață propria ei școală cu câteva eleve pentru care artista a fost gata să facă oricâte sacrificii.
Călătorim împreună sau alături de Isadora în nenumărate locuri binecuvântate ale lumii și făcând asta nu putem să nu-i admirăm simțul acut al observației. Gustul constant pentru frumos. Pentru frumosul natural, frumosul hedonist, frumosul arhitectonic. O vedem, o simțim bucurându-se că a avut noroc, norocul acesta însemnând fie faptul că a găsit o soluție de salvare când propria ei situație financiară era cum nu se poate mai disperată, fie că i-a ieșit în cale șansa de a se întâlni cu mari oameni de cultură, cu scriitori, cu regizori. Stanislavski, Gordon Craig („unul dintre geniile extraordinare ale epocii noastre)” sau Lugné-Poë se află la loc de cinste. Cu mari actori și mari actrițe pentru care a nutrit o admirație deloc mimată. Isadora Duncan a fost realmente fermecată de Eleonora Duse. Socotită „o adevărată Beatrice a lui Dante’’.
Numai că toate acestea sunt, la urma urmei, factologie. Nu aceasta m-a impresionat citind cartea „Viața mea”. Care, dacă ar fi rămas la un astfel de stadiu, ar fi fost o biografie ca atâtea multe altele. Mai exact, o autobiografie, cu un grad de lăudăroșenie poate mai scăzut decât să zicem că m-aș fi așteptat. Mie mi-au atras atenția valențele reflexive ale cărții.
Iată, nu mai departe decât din prefața numită Nota autoarei aflăm că ea a scris această carte ca urmare a unei solicitări exprese, dar și pentru a da liber curs unei nevoi interioare de clarificare. „Cum anume am putea scrie adevărul despre noi? Îl știm măcar? Există felul în care ne văd prietenii, felul în care ne vedem noi înșine și felul în care ne văd iubiții noștri. De asemenea, felul în care ne văd dușmanii. Și toate acestea sunt diferite. Am un motiv bun s-o știu pentru că, odată cu cafeaua de dimineață, mi s-au adus ziare în care scria că sunt frumoasă ca o zeiță, că sunt un geniu, dar, cu zâmbetul încă pe buze, când am luat următorul ziar, am citit că n-am talent, nici corp potrivit și sunt o harpie ”. Filologul care sunt nu avea cum să nu se ducă cu gândul la teoria tehnicii punctului de vedere. Cea grație căreia am aflat că așa se explică felul în care este văzută Otilia din celebrul roman călinescian, eroina feminină din „Educația sentimentală” a lui Flaubert sau lupta de la Waterloo înfățișată prin ochii lui Fabrice del Dongo, într-un celebru roman al lui Stendhal. Iată acum și ce scrie Isadora Duncan undeva, către finalul cărții: „Pe măsură ce avansez cu scrierea acestor amintiri, îmi dau seama, din ce în ce mai clar, că e imposibil să îmi scriu viața. Sau să scriu viața tuturor ființelor diferite care am fost eu. Incidente care mie mi s-au părut că durează o viață nu mi-au luat decât câteva pagini; perioade care mi s-au părut mii de ani de suferință și de durere și din care, datorită autoapărării de care aveam nevoie ca să pot să mai trăiesc, am ieșit cu totul alt om, nu apar aici în toată dimensiunea lor. Adeseori mă întreb disperată: Ce cititor o să poată pune carne pe scheletul pe care îl prezint? Încerc să scriu adevărul, dar adevărul fuge de mine.”
„Viața mea” conține numeroase reflecții ale Isadorei Duncan asupra artei proprii. Încă din sus-menționata prefață aflăm, de pildă, că „arta mea este doar un efort de a exprima adevărul Ființei mele în gest și în mișcare”. Sau găsim reflecții despre relația dintre artă și viața proprie. Viață care, uneori, de fapt, adesea, în cazul Isadorei, s-a aflat în vecinătatea morții. „Mai târziu mi-am dansat lupta cu aceeași viață pe care publicul o numise moarte, și trânta cu bucuriile efemere”. Surprinde convingerea Isadorei Duncan că Iubirea și Arta nu sunt într-o relație de complementaritate. Dimpotrivă. „Iubirea a distrus Arta și chemarea imperioasă a Artei a pus adesea capăt Iubirii în mod tragic. Căci ele două nu sunt la unison, ci, dimpotrivă.” Multe momente autobiografice îi dau, totuși, dreptate.
Isadora Duncan – VIAȚA MEA; Traducerea: Cristina Crăciun; Biblioteca de Arte. Seria Amfiteatru; Editura Centrului Cultural Lumina, București, 2019.
Un comentariu
Violeta
Astazi cand se sarbatoreste Ziua Internationala a Dansului, a readuce in memorie imaginea unei femei curajoase si libere de orice prejudecati ca a Isadorei Duncan este admirabil.Si nu se termina totul aici ,pentru ca evenimentele culturale sunt o panza de paianjen care te ajuta sa iti formezi o imagine,o idee odata cu trecerea timpului.Astazi vorbim despre dans ca forma de energie creatore si absolut necesara in arta,benefica in orice reprezentatie scenica si cu o valoare intrinseca importanta. Eu pe Isadora Duncan sau mai bine zis pe personajul Isadora Duncan, l-am intalnit cu multi ani in urma pe scena Teatrului Odeon,Sala Majestic din Bucuresti in piesa cu acelasi nume a regizorului Razvan Mazilu.
Interpretarea Isadorei i-a fost incredintata lui Maia Morgenstern.In aproape 2 ore pe scena ,Maia a stiut sa compuna acest personaj cu forta de caracter si talent in mod superb.Desi piesa ramanea centrata pe dificila relatie(casnicie) dintre Isadora si marele poet rus Esenin, imi amintesc ca m-a impresionat mult viata ei ca balerina americana de succes,caracterul ei neconformist, atipic aniilor ’20 si care au facut scandal in relatia cu Esenin.Doua vieti care se intalnisera in mod cazual,doi oameni dedicati artei la superlativ,doua fiinte care s-au iubit desi cu mentalitati total diferite,poate si de aceea au terminat totul in mod tragic.Cineva ar spune astazi ca cei doi se intelegeau ca in Patul lui Procust(pe scena reprezentat cu un imens violoncel in care Isadora si Esenin se ascundeau in compania unui pahar plin), sugerand o incompatibilitate maxima.C’est la vie avec sa mélodie!
P.S aviz catre hiper-activi:Lasati-o balta in a strumentaliza ceea ce scriu pentru ca nu va face onoare!
Si nu in ultimul rand salutari pretioaselor critici din Amfiteatru!Nimic nu se pierde ,totul se regaseste.