Adăpostul oferit de acoperişul plasat deasupra capului nu mai e doar o figură de stil. Uitaserăm cu toţii cât de necesar şi vitale sunt cele câteva nevoi primare. Stăm în casă şi ne ferim de o ameninţare invizibilă ale cărei efecte le aflăm din statistici seci cu numere în creştere, grafice care desenează curbe mai line sau mai abrupte şi procente ale căror zecimale reprezintă vieţi pierdute sau salvate. Lumea noastră reală s-a redus la câţi metri pătraţi avem la dispoziţie. Ne măsurăm timpul în paşi scurţi între câteva obiecte de mobilier şi ne prelungim existenţa prin intermediul ecranelor pe care le contestam cu năduf că ne-ar fura resurse preţioase. Acum e greu de conceput lumea din camerele închise în lipsa alinării ecranelor.

Dacă la nivel declarativ se poate trăi satisfăcând câteva nevoi minimale de hrană şi siguranţă, în realitatea pe care învăţăm pe dibuite să ne-o însuşim, ultima redută a normalităţii e cultura pe care o căutăm consecvent fie în cărţile pe care descoperim că le avem în biblioteci, fie în tururile virtuale pe care le savurăm prin muzeele lumii, fie prin serialele noastre devenite best friends, fie prin spectacolele de teatru pe care ne mulţumim să le vedem chiar şi filmate mai puţin profesionist. Cultura e foarte prezentă în izolarea noastră.

O componentă viciată, însă, a domeniului cutural-artistc este organismul, instituţia, fenomenul denumit festival. Formatele electronice ale unor festivaluri încearcă să recupereze ceva din menirea acestor manifestări necesare dintr-o viaţă culturală şi socială sănătoasă. Succesul acestor demersuri, însă, e minim. Festivalul nu poate exista în singurătate. Unul câte unul, urmărind postări şi video-uri şi ascultând chiar dacă în acelaşi timp aceeaşi melodie, nu ne putem aduna în ceea ce se numeşte publicul unui festival. Mai mult decât oricare altă formă de manifestare artistică, acest eveniment are drept condiţie sine qua non tocmai prezenţa concomitentă a spectatorilor care formează publicul. Energia comună pe care aceşti participanţi o poartă cu sine pe durata întregii zile, în întreg intervalul de timp al festivalului este de nerecuperat în individualitatea izolării.

Pot să ascult muzică, pot să citesc o carte, pot să văd un film, pot chiar să mă bucur de o înregistrare video a unui spectacol de teatru, pot să pictez, pot să sculptez, pot să scriu versuri, pot să dansez, pot să consum sau să creez artă în varianta restrânsă, de criză, devenind o minoritate de unul singur, în perimetrul sigur al căminului propriu. Ceea ce nu pot face, însă, e să particip la un festival care presupune, mai mult decât orice altă formă de manifestare artistică, acel împreună atât de necesar.

Receptarea unui act artistic se poate plia pe cerinţele restrictive ale acestor zile. Pot accepta să îmi reconfigurez orizontul de aşteptare şi să mă adaptez la vizionarea pe ecran a unor produse culturale destinate live-ului. Devin mai puţin năzuros în pretenţiile mele şi trec peste neajunsurile tehnice şi îmi folosesc imaginaţia cu mai multă eficienţă şi, într-un final, pot să mă bucur de o experienţă suficient de apropiată de cea autentică. Aştept cuminte să treacă realitatea cea nouă, pentru a o aduce înapoi pe cea pe veche, în care micile normalităţi nu erau un lux. Din păcate, însă, oricât de mult aş încerca, oricâţi prieteni aş suna, oricât de mult am sta în contact virtual unii cu alţii, chiar dacă vedem aceleaşi spectacole sau ascultăm aceleaşi melodii, sau vedem aceleaşi filme, nu putem participa împreună la un festival.

Fenomenul acesta complex are o componentă socială vitală. Socializarea din cadrul unui eveniment al cărui prim scop e să aducă laolaltă oameni cu interese artistice şi culturale asemănătoare este de netrucat în condiţiile insului singur la el în casă. Nu există acea efervescenţă, acel schimb de idei, acel vibe, acel feeling, acel entuziasm, acea grabă de a parcurge distanţele între locurile de desfăşurare, acele întâlniri scurte, acele seri cu poveşti şi impresii, acele discuţii în contradictoriu, acele prilejuri de râs, acele momente de libertate până la urmă. Un festival cu tele-spectatori individuali şi fără public nu există. Sunt doar momente artistice difuzate on-line sau tv care îşi găsesc vizualizările sporadice adunate în numere ce devin statistici şi câteva reacţii sincere de Like sau Love.

Festivalul nu se poate admira într-o poză HD şi nici nu se poate urmări în format video 4K. Nu are nici sunet surround nici miros de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Dacă până acum întâlnirile din cadrul acestor evenimente erau de nebăgat în seamă pe lângă experienţele impresionante ale întâlnirii cu produsele artistice calitative pe care le aliniau în programele lor, acum tocmai acele întâlniri fac imposibilă celebrarea festivalurilor. Spectacolele, dezbaterile, conferinţele, lansările, concertele îşi găsesc cumva calea către consumatorul dornic de normalitatea pe care o are de oferit cultura. Chiar dacă mutilate de mijlocirea nu mereu fericită a tehnicii, produsele artistice supravieţuiesc. Întâlnirile, însă, atmosfera, energia, efervescenţa, haosul acela îmbibat cu adrenalină, acel împreună, sunt de neînlocuit. Răbdarea ne va fi aliat în aşteptarea timpului când normalitatea ne va deveni realitate şi la capătul său ne vor aştepta acele ocazii de a fi împreună numite festivaluri pe care, poate, le vom percepe din nou ca pe sărbători.