Și lumea noastră veche s-a prăbușit. Încet și sigur, ca-ntr-un joc controlat de un Big Brother ironic și cinic, ne-am așezat cu toții cuminți la locurile noastre și așteptăm să ni se dicteze următoarea mișcare. Furie, anxietate, exuberanță, tristețe, nostalgie, dorință, oboseală, le-am experimentat pe toate. Și frică. Mai ales frică. Frică de moarte. Frică de boală. Frică de despărțire. Frică de viață. Frică de faptul că viața nu va mai fi niciodată la fel. Că nu vom mai avea la ce să ne întoarcem. Că atunci când vom ieși din case totul va fi altfel. Ca după un cataclism care n-a lăsat urme vizibile, dar pe care noi, cu simțurile ascuțite de frică, le vom vedea de parcă am purta ochelari 3D. Frică. O frică teribilă că în timp ce noi stăm închiși în case să ne păzim viața, afară cineva minează tot. Și, ca-n finalul din „Tinerețe fără bătrânețe”, tărâmul pe care noi ne vom întoarce va fi altul, chiar dacă la fel. Va fi altul și noi nu vom mai recunoaște nimic. Și ne va fi frică unii de alții, și ne va fi frică să ne îmbrățișăm, și ne va fi frică să bem o cafea împreună la o terasă, și ne va fi frică să facem o baie în mare, și ne va fi frică să ne mai ținem de mână, și ne va fi frică să ne îmbrățișăm copiii, și ne va fi frică să atingem o carte pe care a atins-o cineva înaintea noastră, să stăm împreună pe o bancă în parc, să stăm unul lângă altul, să ne urcăm în avion, să ne facem daruri, să mergem la teatru și să trăim împreună o seară într-o poveste. Ne va fi teribil de frică să nu murim. Și ne va fi teribil de frică și să trăim.

Ortega y Gasset o spunea de mult, cu o intuiție profetică: „Trăim într-o vreme care se simte fantastic de capabilă să împlinească, dar nu ştie ce să împlinească. Într-un timp care domină toate lucrurile, dar nu se domină pe sine. Se simte pierdut în propria-i abundenţă. Cu mai multe mijloace, mai multă ştiinţă şi mai multe tehnici ca oricând, lumea actuală este cea mai nefericită dintre lumi: merge pur şi simplu în derivă”. Și iată că acum lumea asta s-a prăbușit. Desigur că toți, absolut toți astăzi am vrea să ne întoarcem la ea. Desigur că acum ni se pare că „eram fericiți, dar nu știam” – superbul titlu din El Pais, care a făcut înconjurul planetei.

Şi totuşi, niciodată omul n-a fost mai singur în faţa istoriei, niciodată mai dispus să se lase amăgit de iluzie în speranţa că în felul ăsta va acoperi acel gol pe care îl purta în sine, acea nevoie de ceva de mai presus de el căreia nu ştia cum să-i dea răspuns, adâncindu-se cu obstinaţie într-o suferinţă pe care refuza s-o conştientizeze, căutând la infinit surogate şi ridicând ziduri de iluzie. Totul. Totul în jur erau fortăreţe ridicate împotriva sentimentului tragic, împotriva morţii. Căci teama de moarte, fără s-o conștientizăm, domina acest secol.

Și iată cum exact moartea se strecoară acum ca un abur nevăzut pe sub toate scuturile noastre de protecție. Și cu fiecare zi ne e tot mai frică. Și de moarte, și de viață.

Și ce facem? Fugim. Fugim în singurul loc care „ne apără” și de viață, și de moarte. Existența online. Trăim pe internet. Ne mutăm pe internet, ca într-un film SF. Mirosim flori pe internet, ascultăm valurile mării pe internet, vizităm Mormântul Sfânt pe internet, vizităm orașe pe internet și suntem încântați că avem acces în locuri în care altfel n-am fi ajuns, vizităm muzee pe internet, comunicăm pe internet, ne întâlnim pe internet, copiii se joacă și învață pe internet, camerele laptopului ne oferă acces în intimitatea din locuința celuilalt, și totul e safe, fără mască și fără teama de contaminare, fiecare în universul lui perfect share-uit cu al celuilalt. Ba chiar am văzut o reclamă care mi-a dat fiori cu „degustare de vinuri online”… Mergem la teatru tot online și sunt și voci care deja o spun, artiști sau spectatori: e foarte bine așa, e o formulă ok. Fiecare epocă, a știut bine Ionesco, își are rinocerii ei… Numai că, să nu uităm, n-o să murim pe internet…

Să ne imaginăm o planetă privită de sus, paralizată. Cutii și cutiuțe în care suntem fiecare închiși cu laptopul în față. Singuri. Miliarde de paravane transparente care ne despart, pe plajă, la magazine, în biserici, pretutindeni. Singuri. Cumplit de singuri și cu un laptop în față. Dependenți de lumea aceea de pe ecran. Ce ironie? Nu asta am vrut? O lume sterilă, o lume perfectă… Închisoare de lux. Comodă și sigură. De ce să te ridici din fotoliul tău comod, să riști să dai piept cu pericolul invizibil – orice pericol – de ce să cheltuiești bani, să faci efortul de a te deplasa, să te expui, când ai totul la un click distanță? De ce, spre exemplu, să te ridici din fotoliul tău comod să ieși afară, să iei autobuzul sau tramvaiul ca să te duci la teatru? Când ai teatrul la un click distanță? Când artiștii au renunțat la orice urmă de mister, de magie, și-ți oferă cu generozitate… acces în bucătăria lor, în casa lor, în viața lor, și-ți citesc poezii, până la sațietate, și-ți citesc texte peste texte, și-ți gătesc, și-ți cântă? De ce să faci tu un efort, când totul e atât de comod? Nu-ți place bucătăria unuia, te muți într-a altuia, nu-ți place cum spune unul o poezie, apeși un buton și cauți altul, nu-ți place un spectacol, cauți imediat alte 100. Te uiți cinci minute, timp în care mai deschizi o fereastră – de internet, firește – și cauți un magazin online, sau răspunzi la un mesaj pe facebook, sau la unul pe whatsapp, desigur foarte urgente, sau dai o fugă până la bucătărie, iar când te întorci spectacolul e tot acolo, n-ai pierdut mai nimic.

De ce, deci, să renunți la toate astea ca să te întorci în sala de teatru? Ce găsești acolo și numai acolo? VIAȚĂ. Ce-ar trebui să ofere teatrul de-acum încolo? Într-o măsură cu mult mai mare decât a făcut-o până acum? Catharsis. Da, știu, e un cuvânt învechit. Dar în secolul 21, în acest tulbure început de mileniu, catharsis-ul trebuie, cu siguranță, să se dea de trei ori peste cap ca prințul din povești…

Și dacă ne dorim ca oamenii să se întoarcă în sălile de teatru, atunci trebuie să le oferim ceva pentru care să se întoarcă și va trebui să renunțăm la a le mai oferi surogate. Ci ceva ce vor găsi numai acolo. VIAȚĂ. Nu asta ne dorim cu toții acum, când ne e mai frică decât oricând de moarte?