Cum-necum, în pofida rezervelor inițiale, ideea teatrului online a prins și uite așa se face că majoritatea instituțiilor de spectacole continuă să difuzeze pe felurite canale spectacole considerate edificatoare, relevante pentru istoria lor recentă.

Sigur, transmisiile nu au audiențe, cum s-ar spune, dărâmătoare, oscilează între 100 sau 200 de spectatori pe seară. E mult? E puțin? Până la urmă, aici intervine dilema cu paharul plin sau gol. Nu trebuie uitate diversitatea ofertei (cel aflat în fața computerului are de ales uneori chiar între zece oferte), numărul fatalmente limitat al iubitorilor adevărați de teatru (faptul că românii s-ar da în vânt după arta Thaliei mi se pare un mit, o falsă amăgire), calitatea spectacolului difuzat, calitatea înregistrării, dar și gradul de expunere și notorietatea instituției teatrale ajunsă, vrând, nevrând, să se transforme în ceea ce se cheamă „radiodifuzor”.

Observ că, de la o vreme, și Televiziunea Română a redescoperit bogăția și frumusețea Teatrului TV. La un moment dat, pe neașteptate, a început să caute prin arhiva sa de aur (care, între paranteze fie spus, este o veritabilă comoară), și a descoperit că are acolo spectacole antologice. Unele producții proprii, altele, spectacole preluate de la mari teatre din București, dar și din țară, câteodată operațiunea fiind făcută, la vremea ei, live.

Până la începutul anului 1997, atunci când cea supranumită de cineva cea mai deșteaptă femeie din țară, a început să taie și să spânzure în instituția din Calea Dorobanților nr. 191, Teatrul TV era o veritabilă instituție. Nu cred că a existat măcar un singur actor mare care să nu fi colaborat cu TVR, care să nu-și datoreze celebritatea și colaborării în cauză. Televiziunea Română dispunea de o importantă garnitură de regizori de teatru de televiziune proprii (îi amintesc aici pe Petre Sava Băleanu, Ion Barna, Letiția Popa, Nicolae Motric, Cornel Popa, Cornel Todea, Titi Acs, Eugen Todoran, Dan Necșulea, Petre Bokor, Lidia Ionescu, Domnița Munteanu, Silviu Jicman, Constantin Dicu), avea regizori de montaj inegalabili (Marga Niță, Emilia Andreescu, Antoaneta Oprea, Elena Wald, Roger Georgescu), operatori-legendă (Boris Ciobanu, Constantin Dulgheru, Ovidiu Drugă, Nicolae Niță, Edwiga Adelman, Alfred Adelman, Beatrice Drugă, George Grigorescu), scenografi de marcă (Doina Levintza, Vasile Rotaru, Teodora Dinulescu, Virgil Miloia, Dana Lăzanu), câțiva foarte buni redactori de specialitate (Manase Radnev, Constantin Paraschivescu, Ion Cazaban, Mihaela Macovei, Alexandra Orban, Ioana Prodan). TVR a colaborat cu David Esrig, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Sanda Manu, Sorana Coroamă-Stanca, Andrei Șerban, Horea Popescu, Yannis Veakis, Cătălina Buzoianu, Dan Nasta, Alexandru Tatos, Dinu Cernescu și mulți, mulți alții.

TVR a știut să profite de relativa libertate de care s-a bucurat până în 1968 (cf. Alexandru Matei – „O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă 1965-1983”), a găsit soluții și după ce partidul și Nicolae Ceaușescu au dispus tot mai încrâncenata strângere a șurubului.

Iată, din cartea lui Constantin Paraschivescu „Exploratori la Polul Visului 1957-2001. Teatrul Național de Televiziune prezintă…”, aflăm că în anul 1971, acela al devastatoarele Teze din iulie, TVR a avut nu mai puțin de 27 de premiere, iar anul următor, 24. Sigur, după 1971, și-a luat tainul ciclul „Oameni ai zilelor noastre”, dar s-au produs și „Iașii în carnaval”, „Pescărușul”, „Micul Eyolff”, „Torquato Tasso”, „John Gabriel Borkmann”, „Pădurea”, „Hernani”, „Dincolo de zare”, „Micii burghezi”, „Monumentul”, „Castiliana”, „Mult zgomot pentru nimic”, „Jocul dragostei și al întâmplării”, „Livada de vișini”, „Regele Ioan”, „Bărbierul din Sevilla”, „Nunta însângerată”, „Mama”, „Fata fără zestre”, „Moartea unui comis voiajor”, „Vulpea și strugurii”, „Aici nu plânge nimeni”, „Ultima oră”, „Poveste studențească”, „Domnișoara Nastasia”, „Suflete tari”, „Visul unei nopți de iarnă”, „Jocul de-a vacanța”, „La Musica”, „Iată femeia pe care o iubesc”, „Yerma”, „Anton Pann” de Lucian Blaga, „Steaua fără nume”, „O noapte furtunoasă”, „Ciuta”, „Mușcata din fereastră”, „Enigma din testament”, „Avram Iancu” (tot de Blaga), „Efectul razelor Gamma”, „Stâlpii societății”.

Pentru mine, care nu am avut șansa de a mă naște într-un oraș în care funcționa un teatru profesionist, Teatrul tv a reprezentat o adevărată școală. Îmi amintesc și acum secvențe din „12 oameni furioși”, în regia lui Petre Sava Băleanu, care pentru teatrul de televiziune funcționează ca un veritabil mit fondator, „Suflete tari” în regia lui Miron Niculescu, cu Adela Mărculescu, George Mărutză, parcă și cu Mircea Anghelescu, marile spectacole ibseniene și cehoviene ale aceluiași Petre Sava Băleanu, parcă îl revăd pe Constantin Rauțchi în „Unchiul Vanea”, spectacol realizat în regia lui Cornel Popa.

Cum spuneam, povestea aceasta frumoasă a cam început să se încheie din 1997 încoace, când cea mai deșteapta în chestiune a edictat că nu e rostul TVR să producă spectacole de teatru. Ce, BBC produce? se întreba însă în cauză complet aiurea, habar neavând de „Integrala Shakespeare” exact de la BBC.

Au fost ani în care TVR nu a avut nici măcar o singură producție, invocându-se starea financiară precară a instituției, anul trecut s-a învrednicit să aibă două. Deși ilustrissima conducere a instituției pare-se că a returnat la Bugetul de stat o sumă considerabilă.

Poate că ceea ce se întâmplă zilele acestea îi va servi de învățătură. Poate că TVR și-a amintit ce frumoasă poveste are la capitolul Teatru tv și se decide să o continue. În fine.