Pare-se că nu au avut dreptate cei ce au clamat inutilitatea difuzării online a spectacolelor de teatru. Eu, care văd zilnic două astfel de înregistrări, din punct de vedere tehnic mai bune sau mai proaste – și e de sperat că din această realitate, odată întorși la normalitate, vom trage toate învățămintele ce se impun – pot depune mărturie că ele sunt vizionate în medie de 150-200 de spectatori. Cifra e sensibil alta atunci când instituția producătoare are generozitatea de a lăsa la dispoziția spectatorilor înregistrarea cu pricina nu doar pe durata unei difuzări, ci 24 de ore sau mai mult.
Difuzează online spectacole nu doar teatrele din România, chiar și acelea ale căror colective sau, după caz și valoare, trupe au fost trimise de finanțatori în șomaj tehnic (care a început în rândul bugetarilor, cum altfel?, decât cu artiștii), ci și mari teatre de peste hotare. Nu este vorba, după cum lesne se poate vedea, despre o excepție românească. Succesul, fie el și moderat al întreprinderii, mi se pare demn de salutat, îmbucurător chiar. Este un semn că avem, totuși, nevoie de teatru. Poate fi vorba și despre o anumită doză de speranță că, atunci când vom învinge pandemia și vom regăsi, în fine, normalitatea, publicul va reveni mai lesne și mai prompt în sălile de spectacol decât, poate, prea pesimist, am anticipat cu câteva săptămâni în urmă în editorialul intitulat „Se poate să avem nevoie de o minune”.
Cum spuneam, văd zilnic cel puțin două astfel de înregistrări. Recuperez ceea ce nu am văzut aievea în sălile de spectacol, revăd ceea ce mi-a plăcut. Într-un anume fel, în acest din urmă caz, mă controlez pe mine însumi. Îmi reverific impresiile avute la cald și transcrise în cronici. Asta neînsemnând că nu aștept cu mare nerăbdare să revin în sala de teatru. Infirmând astfel malițioasa profeție a unui tânăr regizor care dotat, orice s-ar spune, și cu inteligență, și cu simț de observație s-a cam prins care sunt năravurile criticii noastre teatrale care uită prea adesea că se face teatru și dincolo de locul în care se termină linia de metrou în București.
Văzând ceea ce văd zilnic pot spune că stăm foarte bine la capitolul spectacole medii. A căror lipsă era, odinioară, deplânsă de critica teatrală românească. De altfel, spectacolele de valoare medie, adică mediocre, și-au făcut simțită vajnic prezența și în nominalizările la premiile UNITER, nominalizări aferente anului 2019. Pentru care unul dintre jurați, care nu știe că nu George Banu, ci Valentin Silvestru a pus în circulație conceptul de critică acțiune are neobrăzarea de a-mi spune că aș fi făcut o obsesie. De parcă ar trebui să tăcem cu toții în fața confuziei deliberate a valorilor și a incompetenței.
Asupra unei atare situații, situația mediocrității dătătoare de bucurii și satisfacții critice atrăgea atenția regretatul Dumitru Solomon care, într-un editorial publicat în revista Scena, nr. 11/1999 scria: „Lacrimile vărsate în grădina teatrului se pare că au dat roade. La aceasta contribuind și lipsa de bani, și lipsa acută de manageri, și lipsa acută de sinchiseală din partea Statului. Ceea ce nu s-a realizat în spațiul economiei românești tinde să se realizeze în peisajul teatrului românesc: se nasc în sfârșit entitățile mici și mijlocii și încep să dispară cele mari și foarte mari. Suntem pe cale să obținem rezultatul pentru care au militat cei câțiva publiciști angajați în stimularea valorilor mijlocii: lumea vine la teatru și se plictisește copios, lumea vine la teatru și pleacă la pauză, lumea vine la teatru ca să mai moțăie și în sălile de spectacol nu numai în fața televizoarelor, lumea vine la teatru ca să se odihnească nițel după oboseala de peste zi. Cu foarte puține – din ce în ce mai puține – excepții nu mai avem spectacole remarcabile, incitante, tulburătoare. Capătă aripi, în schimb, spectacolele cu bemol, nici albe, nici negre, unde, în ciuda faptului că se răcnește din răsputeri, totul se desfășoară cu jumătate de voce, cu jumătate de viață, cu jumătate de deviz și cu jumătate de talent.
Publicul se obișnuiește treptat cu măsura mijlocie, încearcă să dea impresia că e satisfăcut, criticii consemnează și ei în semitonuri triumful Mijlociului în teatrul românesc. Există, e drept, și câțiva entuziaști care aplaudă zgomotos bietele efemeride ca pe ceva tonic și nu semitonic; în definitiv, nouă tuturor ne e frică de excese, mai ales de excesul de non-valoare. Numai că entuziaștii cu pricina se tem și de excesul de valoare. Mă rog, măsura mijlocie e totuși măsura majoritară ”.
Repet, rândurile de mai sus au fost scrise de autorul pieselor cu filosofi în 1999. Adică cu 21 de ani în urmă. Nu vi se pare că au o actualitate asurzitoare? Dojenitoare? Nu vi se pare că, la fel ca în Caragiale, am revizuit însă nu am schimbat nimic?
Nu vi se pare că în teatrul românesc de cel puțin 21 de ani dansăm Ciuleandra?
