Cristina Juncu, prin simpla prezență, este ea însăși un boost de energie, atât pe scenă, cât și în muzică. Trupa Les Macaques, despre care am povestit, s-a născut într-un moment de inspirație, pe o canapea, în compania unui pahar de prosecco. După lansarea primului song, totul s-a transformat într-un proiect mult mai amplu, iar cuvântul „plictiseală” (dacă ar fi existat vreodată, nu se știe sigur) a părăsit apartamentul suspendat la etajul 7 din zona Tineretului. Pentru ea, obstacolele și complicațiile au în sine un sâmbure benefic, care ajută oricând la dezvoltarea unui lucru. Astfel, i s-au alăturat și alți colegi cântăcioși, Andrei Radu, actor al Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești, Vlad Bălan, actor al Teatrului „Nottara”, și Camelia Pintilie, actriță a Teatrului Excelsior, și împreună și-au conturat o poziție clară, coerentă în marele Internet, atât de sufocat acum. Când vom coborî din online, o veți putea vedea pe Cristina Juncu pe scena Teatrului „Nottara”, unde este și angajată, în spectacole precum „Disputa”, „Moliere/ ereiloM”, „Triburi”, „Iona” și „Yonkers”, co-producție Unteatru-Nottara, dar și pe scenele altor teatre, cum ar fi la TNB în „Fetița soldat”. Până atunci, aici, o discuție despre ce mai înseamnă astăzi normalitatea, despre emoție, despre muzică și despre cum am asistat pe viu la regizarea celei mai frumoase zi din viața ei. 

Cu toate că ne era mai la îndemână online-ul pentru a realiza acest interviu, amândouă am preferat să ne vedem, să bem o cafea sub o boltă de trandafiri înfloriți. Am putea numi asta un gest firesc. Ce înseamnă pentru tine normalitatea? De ce ți-a fost cel mai dor în toată această perioadă de izolare?

Normalitatea e ceva inconstant, se schimbă foarte des. Sunt perioade în care mi se pare normal să stau în casă și să mă ocup cu tot felul de alte lucruri care nu țin de teatru, și asta nu depinde neapărat de o pandemie, și sunt perioade în care e normal să stau de dimineața până seara în teatru și să fac numai asta, așa cum e normal și să stau o vreme doar cu familia. Pentru mine, normalitatea e ceva foarte relativ. Mi-a fost extrem de dor să simt soarele, mi-a fost dor de natură. Abia acum am conștientizat cât de mult îmi lipsește o curte. Și dacă tot am adus vorba de teatru, chiar dacă, propriu-zis, nu mi-a fost dor efectiv să joc, ceea ce e foarte straniu, mi-a tot apărut în minte fața colegului meu Gabriel Răuță, în momentul în care a descoperit ceva mișto în timpul unor repetiții, sau a colegului Vlad Bălan, care a avut prima repetiție bună. De asta îmi este extrem de dor, să văd cum colegii mei și-au găsit rolul, să văd pe cineva care și-a găsit locul. E greu să-ți găsești locul, mai ales în perioade incerte cum e asta.

Timpul pare că a pus stăpânire pe ultimele două luni, iar spațiul a intrat într-o nouă fază, cea a online-ului, acolo unde au avut loc întâlniri virtuale, spectacole de teatru și festivaluri de poezie. Ce părere ai despre această mutare?

Anumite „momente”, „monologuri”, „scheciuri” mi-au plăcut foarte mult, unii se pricep la asta. Eu deloc. Eu nu pot să spun un monolog în fața camerei, mi se pare straniu, mă simt ciudat. Așa că m-am întors spre muzică, unde mă simt confortabil, și am încercat să exist, ca restul lumii, online. În toată perioada asta, nu am reușit să urmăresc aproape deloc teatru difuzat online, am încercat să urmăresc măcar unele producții mari, unde mi s-a părut necesar. De exemplu, nu văzusem „Îngropați-mă pe după plintă”. Mi-a plăcut foarte mult, dar probabil nu am înțeles nici jumătate din ce însemna spectacolul live, din sală. Iarăși, nu am putut să urmăresc teatru în altă limbă, am încercat să văd „Orașul nostru” al lui Vladimir Anton și nu am reușit, mi s-a părut dificil să înțeleg real, și în spatele unui ecran, și în altă limbă. Au fost prea multe puncte de concentrare deodată și cred că spectatorului normal îi este cu atât mai greu să se conecteze…

Eu cred că una dintre armele principale ale teatrului este emoția. Dacă reușești să o țintești, lupta pare deja pe jumătate câștigată. Ai simțit emoție într-un spectacol difuzat online?

Da, în anumite momente da. Când te uiți la un film și există un moment emoționant, totul cumva e aranjat ca să existe acel punct-cheie. De exemplu, în „After life”, pe care l-am văzut de curând, și, de fapt, în orice film bun, montajul, muzica, felul în care e filmat într-un anumit moment, când se pune focusul pe persoana care încasează o reacție, toate astea ajută, totul se adună și îi creează emoției un spațiu în care să erupă. În schimb, când te uiți la un spectacol din punct fix, chiar dacă e filmat cu carul, cu detalii, nu ai mijloacele cinematice prin care s-ar putea transmite emoția online. Chiar dacă mi-a plăcut, de exemplu, „Îngropați-mă pe după plintă” și am simțit o oarecare emoție, pun pariu că mi-ar fi plăcut infinit mai mult dacă aș fi fost în sală.

Ce te emoționează pe tine? În ce ți-ai găsit refugiul?

În proiectul cu „Cei trei fantastici” de la Teatrul Nottara, colegul meu, Răzvan Bănică, spunea că muzica e cumva mijlocul cel mai la îndemână prin care îți parvine emoția – la nivelul auditiv. Toată viața noastră se bazeză în mare parte pe auz. În spectacolul „Triburi” de la Nottara, în regia lui Vlad Cristache, se vorbește mult despre cum surzii ajung să fie lipsiți de emoție la un moment dat, pentru că e foarte greu să înregistrezi emoția fără tonul vocii. Așa că primul lucru care mă emoționează e muzica, cred că ocupă cam 80% din ce mi se transmite mie emoțional. Totodată, mă emoționează să văd vulnerabilitate la alți oameni, să o intuiesc eu, nu să o văd afișată. Să găsesc o vulnerabilitate ascunsă, bizară, da, poate ascunsă e cuvântul. Mă emoționează să văd oameni care își găsesc locul. Eu simt că mi l-am căutat întotdeauna și nu reușesc în continuare să mi-l găsesc. Simt că locul meu nu e nicăieri. Spunea Ada Milea într-un interviu și mereu mă gândesc la asta: eu nu sunt nici muzician, nu am fost nici actriță, așa că am găsit ceva între, unde să pot să funcționez și în care să pot încerca câte puțin din toate.

Așa te simți și tu? Între muzică și teatru?

Exact așa, da. Îmi place să văd oameni care și-au găsit locul, dar care își pun în continuare întrebări, pentru că certitudinea nu mi se pare neapărat ceva productiv. Și eu încă am întrebări…

Probabil cu toții ne-am gândit, dată fiind situația, că pe termen lung vor exista niște schimbări majore, atât la nivel general, cât și la nivel cultural. Tu ești actriță. Cum crezi că va arăta teatrul peste câteva luni? Arta înseamnă și compromis?

La asta chiar m-am gândit și eu mult și nu știu dacă vom mai putea funcționa la fel. M-a surprins să aflu că există un fel de foame teribilă a publicului de a reveni la teatru. Când am participat la proiectul „Cei trei fantastici”, am întrebat în mod expres spectatorii intrați în conferință dacă vor reveni curând într-o sală de teatru și am auzit un „da” foarte hotărât. Mi s-a părut ciudat. Eu încă am rămas cu o teamă, nu aș intra atât de repede într-un teatru și în orice caz nu la un spectacol „obișnuit”. Cred că oamenii au nevoie de o poveste, întotdeauna vor avea, dar cred că povestea trebuie să se schimbe puțin, e aproape necesar.

Deci refuzi o întoarcere la normalitate. Crezi că e nevoie de o atitudine nouă, diferită?

În primul rând, e nevoie de o atitudine diferită pe plan social. Trebuie să avem măsurile de siguranță puse la punct atunci când vorbim de o sală de teatru, dar inclusiv să existe măsuri pentru noi, actorii. Nu mă simt pregătită să mă întâlnesc cu cincisprezece colegi pe scenă, așa cum se întâmplă, de exemplu, la spectacolul „Moliere|ereiloM” de la Nottara. Cred că trebuie să regândim, să ne adaptăm. Simt că e nevoie de comedie, poate ar trebui puțin ocolite subiectele mai… dark. Deși uneori suntem ușor masochiști și vrem să ne emoționăm de propriile drame reflectate pe scenă, nu cred că e cazul chiar acum. Simt că e nevoie de un boost de energie și de-asta, ce am încercat eu să fac în această perioadă și ce mi s-a părut mie că e important, pentru mine cel puțin, dacă nu pentru alții, a fost să transform „actul artistic” al cântecelelor mele funny într-un fel de educație fresh, cum nu primești de la autorități, autoironică, dar și ironică la adresa a ceea ce ni se întâmplă.

Deși online-ul a fost copleșit de postări, gânduri, păreri, momente creative, între care inevitabil s-a creat o cacofonie, tu te-ai remarcat foarte clar și distins. Ai reușit să faci dintr-un personaj invizibil, deja urmărit și detestat, un personaj viral, simpatic, mă refer aici la Covid, acest virus problematic care ne dă bătăi de cap și ne întinde creativitatea la maximum. Pare că pe tine te-a inspirat. Fiindcă tot ai adus vorba de cântecele, povestește-mi cine sunt Les Macaques. Cum a pornit totul?

Les Macaques, da. Încep cu numele. Inițial a fost ales la întâmplare, dar imediat apoi și-a găsit un fel de justificare, foarte weird. Noi ne-am gândit că suntem niște maimuțe (macaci), ne maimuțărim, ne scărpinăm cu mâna dreaptă la urechea stângă în scop educativ, dar și pentru a mai destinde atmosfera. Apoi am primit un articol (nu știu dacă este neapărat un studiu oficial) cum că macacii sunt imuni la Covid. Mi s-a părut foarte amuzantă potriveala. Eu aveam chef să scriu muzică și totul s-a transformat într-un fel de proiect datorită lui Vlad Bălan, adică s-a „complicat” cumva, dar obstacolele și complicațiile întotdeauna ajută ceva să se dezvolte. De când ni s-au alăturat el și Camelia Pintilie, carantinați în altă parte, automat a trebuit să înregistrăm, să tragem clipuri. Pentru montaj nu a mai fost de ajuns ceea ce foloseam eu, adică Windows Movie Maker (râde), și, cum acest proiect a devenit mult mai mare decât ne așteptam, ni s-au alăturat și alți oameni, care ne-au ajutat (pro bono!), Sever Bârzan, Ionuț Radu, Iulian Sfircea, Andy Horjea, Richard Balint, Alex Ștefanescu, Răzvan Krem Alexe și mulți alții… Aur! Am încercat să ne păstrăm cât mai actuali, în funcție de subiectele cele mai discutate pe internet în săptămâna respectivă, cum ar fi fake news, conferințele pe zoom, alegând ideile care ne inspirau dintr-odată pe toți.

Iar tu ai scris muzica pentru cântece…

Eu am scris muzica la aproape toate cântecele, exceptând inserțiile „invitaților”. La „Fake News” negativul e făcut de Iulian cap-coadă, iar la „Dragoste pe beat” e făcut de Sever. Versurile sunt scrise fie de mine, fie împărțite – fiecare cu calupul lui. Uneori, versurile s-au schimbat după ce am făcut melodia – la ultimul, de exemplu, mi-am dat seama că nu-mi mai plac pe muzica respectivă și le-am schimbat (râde). Ce mi s-a părut interesant a fost că unele subiecte s-au nimerit la fix în săptămâna când am lansat piesa, altele nu, și-au pierdut imediat actualitatea și nu am avut cum să anticipăm asta. Actualitatea se schimbă rapid în vremuri tulburi.

Care au fost reacțiile? Am văzut că pe parcurs vi s-au alăturat și alți cântăcioși. Cum au reacționat în fața invitației voastre?

Foarte bine. Mai toți s-au arătat încântați. În funcție de subiect, ne-am gândit la cineva care să se potrivească. La „Super Fit”, un cântec autoironic despre fitness, ne-am gândit că avem nevoie de cineva cu pătrățele, dar care să cânte și bine și care să livreze concluzia. Simplu, Alex Ștefănescu. Deși m-am temut tare că n-o să vrea, fiindcă a trecut printr-o perioadă în care nu a mai simțit nevoia să facă muzică și s-a ținut departe de tot ce înseamnă youtube, a acceptat fără să clipească. M-am bucurat mult. Și cu Richard Balint a fost la fel, mi-a spus „da” din prima. M-am gândit la el chiar înainte să încep să compun ultima piesă. Păi cine ar putea fi cel mai scary Covid, cel mai diabolic, fără să crispeze? (râde) Și are și înaltele alea în voce! La fel ni s-au alăturat și Iulian, și Krem, iar la cântecul „Mi-e dor” am făcut un fel de listă cu cine s-ar „preta” la „prostia” asta și mai toți au fost de acord. Cu toată inima și fără niciun fel de pretenții.

Cu siguranță s-a muncit foarte mult la acest proiect, iar ritmul a fost halucinant, câte un song pe săptămână. Mie îmi sună a tur de forță. Cum ați reușit să vă păstrați optimismul? Care sunt lucrurile care te liniștesc sau care te inspiră?

Uneori situația nu era prea roz nici pentru noi, n-am fost optimiști de la cap la coadă. Pun pariu că, dacă n-am fi avut de transmis un mesaj altora, ar fi fost mult mai greu pentru noi în perioada asta. Când am făcut cântecul „Oul”, mi-am dat seama că, de fapt, cântecelele acestea educative nu le sunt adresate doar altora, ci și nouă. Când am scris versul „De Paște nu ieși, nu-ți vizita mama, tata”, nu mai puteam de nerăbdare să-mi văd părinții, dar asta m-a făcut să mă simt responsabilă față de cântecul meu și să nu încalc ce am scris. La fel și cu „Dragoste pe beat”, în care vorbim despre cum se ceartă cuplurile pe nimicuri din cauza izolării – unele versuri sunt chiar frustrările noastre, dar faptul că le-am vărsat în cântec ne-a ferit de astfel de conflicte. Am încercat să dăm un vibe bun celorlalți și în felul acesta, ne-am dat și nouă, de cele mai multe ori.

Simți că în perioada asta te-ai apropiat mai mult de muzică? A fost, cum s-ar zice, o relație „constantă și fidelă”?

Eu n-am putut să compun muzică foarte mult timp, mi-am dorit asta de când eram mică și o ascultam pe Ada Milea, dar n-am reușit niciodată, mi se părea că nimic din ce scoteam din mine nu era bun. La un moment dat, tata (regizorul Cristi Juncu, n. red.) m-a întrebat dacă vreau să îi scriu muzica pentru spectacolul „A douăsprezecea noapte” de la Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești. Ada era ocupată atunci cu un spectacol de la Cluj și nu putea să lucreze la asta, așa că tata s-a gândit că, dacă tot am lucrat cu ea recent, poate s-a prins ceva din spiritul ei de mine. M-a pus la încercare și m-a rugat să-i fac două cântece, de probă. Fiind din perspectiva bufonului, nu trebuia să scriu versuri eu, Cristina, ci personajul. Deodată, am putut să fac muzică. Până atunci, am simțit că eu nu aveam nimic de spus, dar mi-am dat seama că personajele au, deci prin ele pot și eu să transmit ceva. A fost ca și cum a sărit dopul de la șampanie! Acum nu mai am niciun fel de blocaje, sunt în spatele personajului. La fel au funcționat și cântecele de carantină, „les macaques” sunt cei cu frustrări personale, au relații cu ouă și tot așa, nu eu. Practic, am îmbinat teatrul cu muzica. Mi-ar plăcea să continui pe zona asta.

Când îmi vorbești despre teatru și muzică, nu pot decât să mă gândesc la spectacolul „Iona”, când Gabi Răuță era pe scenă, în burta unei balene, și tu la o distanță „legală” azi, cântând…

E un spectacol extrem de actual acum. Chiar m-am gândit zilele trecute că ar trebui să-l transmitem non-stop. E foarte interesant cum se schimbă actualitatea unui lucru. Când am lucrat la „Iona” acum un an și jumătate, nu i-am găsit neapărat relevanța. Era clar că Sorescu îl scrisese într-un moment-cheie, în comunism, ei atunci se simțeau captivi într-o burtă de pește, înghițit de un alt pește, înghițit de un alt pește. Atunci era absolut actual, dar acum un an și jumătate nu exista neapărat o „închisoare”, nu era nimic care să ne facă într-adevăr să simțim asta. În schimb, astăzi, suntem chiar acolo. Inițial eram captivi în burta peștelui-casă, dar de când s-au relaxat măsurile de siguranță, am intrat, de fapt, într-o altă burtă, puțin mai mare. Și cu siguranță, peste ceva vreme, vom gusta libertatea într-una și mai mare. E extrem de interesant cum se actualizează unele texte, așa, peste noapte.

La „Iona” ai lucrat cu Ada Milea, că tot am adus vorba. Ce a însemnat pentru tine întâlnirea cu ea?

Ada a fost idolul meu. Când eram mică, voiam să fiu Ada Milea, nu CA Ada Milea, ci chiar Ada Milea (râde). În urma proiectului ne-am împrietenit, am mai colaborat apoi și pentru „Insula”, filmul de animație al Ancăi Damian după Gellu Naum, ilustrat muzical de Ada și Alexander Bălănescu, și din când în când ne mai scriem. Mi se pare că genul de muzică pe care îl face ea e cel mai valabil cumva pentru teatru, pentru legătura cu publicul. E o muzică jucabilă, nu doar cântabilă. Întâlnirea cu Ada a însemnat pentru mine un mare plus la capitolul ăsta, eu eram genul care „cânta” – ca la MTV, cu note lungi, fără sens, să se vadă că pot. Știu că mi-a zis la un moment dat să mă gândesc la ce are de spus personajul, la mesajul lui, la intenție, nu la note. De atunci îi înnebunesc pe toți cu sfatul ăsta, când îi învăț să cânte ceva, pentru că am văzut pe pielea mea ce diferență uriașă face. Toată inspirația mea vine de la ea. Chiar mi-a spus cineva la un moment dat că un cântec al meu seamănă „cam mult” cu ce face Ada. E un mare compliment. La un moment dat am văzut un documentar în care se vorbea despre creativitate („The Creative Brain”, David Eagleman, Netflix – recomand!). Prima idee discutată acolo era problema originalității – că totul e o rearanjare a unor lucruri care există deja, care s-au spus. Atunci a fost a doua oară când a sărit dopul de la șampanie. Eu înțelegeam prin originalitate „ceva ce nu s-a mai făcut niciodată”, dar e o definiție total greșită. Undeva în noi există o zonă în care s-au stocat niște informații, care vin de-a valma atunci când creăm ceva „nou”, și evident că mare pare din informațiile astea sunt legate de artiștii pe care îi admirăm. Felul în care rearanjăm informațiile e cel care ne face mai originali sau mai puțin originali.

Dacă am presupune prin absurd că mâine ne-am trezi fără amintirea ultimelor două luni, cum crezi că s-ar raporta oamenii la cântecele voastre? Cât de ciudate sau de fascinante ar părea?

Cred că am dispărea brusc de pe fața internetului! (râde) Sau poate unele ar fi încă valabile, dacă mă gândesc mai bine. Dacă, totuși, am stârni interesul, cred că ar începe să apară niște cronici care ar semăna cu comentariile de la Bacalaureat. Hmm… oare ce a vrut să zică autorul? Și s-ar naște așa, niște teorii foarte ciudate legate de acest Covid. Covidul, o reprezentare a diavolului, care pândește după colț, natura ar fi îngerii… O alegorie tot ar exista.

Dacă de mâine ți s-ar propune un proiect nou, anume să regizezi cea mai frumoasă zi din viața ta, cum ar arăta ea?

În această perioadă am descoperit un lucru important despre mine. Faptul că nu-mi găsesc locul nicăieri propriu-zis, dar că-mi găsesc locul în mai multe lucruri, pe rând, se datorează unei nevoi bizare de a îi face pe alții fericiți. E cumva definitoriu pentru ce mă face pe mine fericită. E și ceva egoist în asta, vreau ca oamenii să fie fericiți pentru că îi fac eu să se simtă așa (râde), dar fără să mă abat de la propria fericire. Așa că i-aș duce pe toți cei pe care îi iubesc în cel mai frumos loc, poate în satul Ella din Sri Lanka, pe un deal, de unde să vadă cum răsare soarele printre doi munți, să fie o cascadă ceva mai în dreapta și mulți papagali și macaci prin copaci. O feerie! Le-aș găti cea mai bună mâncare (ador să gătesc, de fapt, nu pentru că îmi place neapărat acțiunea de a găti, ci fiindcă ador să-i văd fața omului atunci când gustă din mâncare și îi place). I-aș lua și pe muzicienii care îmi plac, pe Ada Milea, pe Alexandru Andrieș, pe Alexander Bălănescu, și aș organiza un concert strict „pentru oamenii mei”. Ar fi un fel de grătar în aer liber ce-am descris aici, un mini-festival, mă și văd stând la ceaun ca la Papa-la-Șoni! (râde)

Ce a însemnat pentru tine libertatea în toată această perioadă?

M-am simțit liberă făcând muzică, cum am vrut eu, la ce oră am vrut eu, chiar dacă am avut oarecum un program, ca să pot să exist logic în fiecare săptămână, dar mi l-am impus tot eu. Tot liberă m-am simțit și atunci când mă întorceam de la Mega Image și mă opream în spatele blocului, unde avem o grădiniță umbrită, și mă așezam sub un copac, cu toate cumpărăturile în jurul meu, și mai stăteam 10 minute afară, deși știam că, teoretic, „nu e voie”. Și, uneori, mă duceam tocmai la Mega Tineretului, nu la cel din fața blocului, ca să-mi iau un avocado adevărat, ăsta da act de libertate, să alegi ce avocado vrei! Și în timpul unui act de libertate, mi s-a întâmplat o chestie drăguță. M-am nimerit sub balconul lui Damian Drăghici, care avea concert la fereastră cu naiul. Am simțit că m-a răsplătit universul pentru faptul că i-am dedicat carantina mea muzicii (râde). Muzică gratis!

Care crezi că va rămâne cea mai vie amintire din ultimele două luni?

Am două, fiindcă de fiecare dată îți amintești mai întâi ceva negativ și abia apoi vin și lucrurile pozitive. Unul ar fi momentul meu de breakdown din carantină, când filmam clipul „Oul”. L-am scăpat pe oul „tata” și l-am spart în timpul filmărilor, deși mai aveam de tras cu el. Am început să plâng din cauza recuzitei distruse, dar, de fapt, plângeam după tata real, tatăl meu, de care îmi era foarte dor. Curând după, în timpul crizei, am reușit să o sparg și pe ouța „mama”. A fost jale, am plâns cu sughițuri! (râde) Iar a doua amintire mai puternică e de acum câteva zile, când m-a dus Andrei pe acel teren viran pe care am filmat ultimul clip. Efectiv mi-am scos săndăluțele și m-am aruncat ca un labrador vesel în iarbă. Am avut, așa, o senzație de revenire la normal. Mi s-a părut că încalc legea, deși nu era neapărat un adevăr, ci mai degrabă un reflex al vinovăției căpătat pe parcursul ultimelor luni, din cauza celebrelor „declarații”. În același timp am simțit că sunt, în sfârșit, liberă. Mi-am dat seama că am o relație de dependență cu natura, am nevoie de pământ sub picioare. Faptul că stau la etajul șapte este înnebunitor, am senzația că sunt suspendată undeva, unde nu e natural să fii. Oamenii își au locul aici, pe pământ.