Europa se află într-un moment ambiguu și, pentru moment, așteaptă, în contextul unei crize globale prelungite, care generează schimbări în viața contemporanilor, spune Ion Bogdan Lefter, profesor, analist, critic literar, ale cărui analize le puteți citi pe reporterglobal.ro. Desfășurat pornind de la 9 mai, Ziua Europei, dialogul cu Ion Bogdan Lefter, difuzat în cadrul programului „Cultura în cetate – personalități și idei”, a început de la ce mai înseamnă Europa astăzi și s-a îndreptat spre teme de actualitate, ofertante și pentru un… jurnal de pandemie.

Este luna în care sărbătorim Ziua Europei și de aici aș începe dialogul nostru, într-un moment când, din cauza pandemiei generate de răspândirea noul coronavirus, nu avem niciun fel de evenimente cu public. Ce mai înseamnă azi, când trecem printr-o criză internațională, Europa?

Europa stă pe loc. Dacă nu se vor produce nu știu ce cataclisme planetare, care să facă să se desprindă porțiuni întinse din scoarța terestră, aici vom fi, unde ne plasează geografia. Sigur că vorbim despre Europa în sens cultural, mai sofisticat conceptual decât cu strictă referire la natură, la naturalitatea Europei, și de aici toate discuțiile pe temă sunt interesante și au și condus la biblioteci întregi de studii, speculații, reflecții asupra a ceea ce este, de fapt, Europa ca identitate continentală.

Vorbim, de asemenea, dacă tot te-ai referit la 9 mai, Ziua Europei, despre conceptul mai focalizat de Europa ca structură continentală integrată, ca Europă politică, în continuare, sigur, și culturală, pe scurt, despre Uniunea Europeană, din care facem și noi parte de la 1 ianuarie 2007, structură în interiorul căreia și în jurul ei, desigur, se discută mult despre ce este identitatea europeană, despre acest sofisticat supraconcept transnațional, integrator, cu foarte importante dimensiuni istorice și cu multiple perspective contributoare, în așa fel încât, probabil, fiecare cetățean european de azi, din zonele diferite ale Uniunii Europene, poate spune că ceea ce înțelegem prin Europa e mereu altfel, diferă de la o zonă la alta. Dar, sigur, totul se însumează în ceva, într-o percepție identitară sintetică, importantă și, dacă nu ne ferim de cuvintele mai grele, impunătoare. Acum, în aceste luni, în timpul epidemiei generate de acest bizar și agresiv coronavirus, subiectul identității europene și subiectul Uniunii Europene sunt în actualitate în alt fel decât până acum și s-a discutat, se discută mult despre cât de coezivă s-a arătat Europa, despre cât de solidari am fost în această împrejurare atât de complicată, atât de dramatică și, pentru mulți-mulți cetățeni europeni, și tragică, pentru că sunt pierderi de mii de vieți omenești, cu răspunsuri diverse. Există, firește, și critici aspri ai Europei de azi, ai Uniunii Europene, ai acțiunilor Europei integrate, ai birocrației de la Bruxelles-Strasbourg, în conjunctura pandemiei. Există și analize mai calme și mai atente la detalii. Și există și luări de poziție în continuare în favoarea Uniunii Europene, unde, de altfel, am auzit reluate formulări pe care le știm, pe care le auzeam și înainte. De pildă, pe aceea care pune sub semnul întrebării opțiunile noastre între cele două variante: mai puțină sau mai multă Europă? Adică Uniunea Europeană mai integrată, cu mai multe prerogative naționale delegate conducerii Parlamentului de la Strasbourg și Comisiei Europene de la Bruxelles sau, dimpotrivă, mai multă subsidiaritate, mai multă descentralizare, într-o structură care, de altfel, nu e foarte centralizată? În toate aceste zone de reflecție eu mă plasez pe o poziție foarte hotărât proeuropeană. Cred că exagerează criticii cei aspri care consideră că Uniunea Europeană n-a făcut ce ar fi trebuit în perioada pandemiei cu COVID-19, cam aceiași sau poate ceva mai mulți decât sunt criticii care vizau Uniunea Europeană și înainte din diverse motive, pentru, știu eu?, birocrație excesivă, lentoare în acțiune. Sunt, de asemenea, ferm de partea celor care cred că avem nevoie de mai multă Europă, nu de mai puțină.

Criza actuală implică o serie de schimbări în viața cotidiană, de exemplu, în învățământ. Pentru că sunteți profesor, ne puteți spune care e atmosfera în mediul universitar în zilele acestea?

În mediul universitar lucrurile stau bine, chiar foarte bine și, în orice caz, predomină calmul în mai mare măsură decât la celelalte etaje ale sistemului de învățămât, unde e vorba despre lucrul cu copii, cu adolescenți cu vârste ceva mai complicate, măcar din punctul de vedere al stabilirii relațiilor între corpurile profesorale și ansamblurile de cursanți, fiind, cum se știe, ceva mai complicat să găsești un limbaj comun și chiar și să obții, cum se spune, disciplina clasei, liniște la ore când e vorba de copii din cursul primar sau din ciclul gimnazial. Sunt profesori și profesoare cărora, cum se zice, la liceu li se urcă elevii în cap. Deja au crescut mari și nu se mai lasă ușor îmblânziți. În ciclul ultim, cel mai înalt, de educație, studenții vin benevol, vor să fie studenți, sunt deja maturi din punct de vedere legal și studiul aprofundat la acest nivel presupune într-o măsură substanțială recluziune, studiu individual, iar utilizarea tehnologiilor formaționale contemporane e loc comun în universități, printre profesori și printre studenți. Toată lumea are computer și adrese electronice, toți le manevrăm de mulți ani aparaturile contemporane și, deci, nu e chiar atât de problematic nici să păstrăm legătura de la distanță, nici să ne ținem orele cu studenții de acasă. Nici recluziunea însăși n-a fost chiar atât de greu de suportat ca în cazul altor categorii sociale și psihologice unde mișcarea e mai importantă, unde, dacă te ține cineva în casă, te plictisești. Noi am fost consemnați, cum am și scris într-un articol pentru o revistă care a făcut o anchetă literară, să stăm în apartamentele noastre biblioteci, adică într-o situație pe care ne-o dorim și, în vremurile obișnuite, care-s mai agitate, nu găsim destul timp ca să stăm acasă să citim și să scriem. Deci pentru universități perioada n-a fost foarte dramatică. Pe deasupra, din punctul de vedere al personalului, suntem în zona finarciamente vorbind protejată, pentru că suntem angajați ai universităților de stat, căci la ele mă refer, și nu am avut probleme salariale în perioada asta. Am continuat să lucrăm și am fost plătiți ca și când ne-am fi ținut cursurile mergând la facultate. Toate acestea au făcut ca lucrurile să meargă destul de cursiv înainte, fără să uit, bineînțeles, apăsarea, tensiunea teribilă a acestei perioade. Ne vedem noi de treabă de la distanță, suntem obișnuiți să stăm în casă și să citim și să lucrăm în fața computerelor, însă n-am putut-o face în liniște sufletească. Nu știm ce se întâmplă, urmărim încontinuu fluxurile de știri. Aflând veștile atât de dramatice despre ce se întâmplă, atmosfera n-a fost și nu este deloc senină, așa încât ne vedem de treabă, tot sistemul de învățământ merge înainte, nu se putea opri economia, pentru că învățământul nu doar formează copii, tineri, ci are și o fațetă juridică și de destin. În fiecare vară trebuie să promovăm fiecare promoție în anul următor, în clasa următoare, ca să poată tinerii noștri absolvi ciclurile de învățământ, încât să-și poată vedea mai departe de etapele următoare de viață. Or, dacă s-ar suspenda complet un an școlar, ar însemna că toți cei angrenați în sistem, de la clasa I sau de la grădiniță până la absolvenții de facultăți, de masterat, chiar și de la doctorat, ar trebui să-și prelungească etapele de formație cu câte un an, adică să-și împingă viețile înainte, ceea ce nu poate niciun stat să decidă. Drept care, sigur, soluția alternativă a continuării anului școlar și a învățământulu așa-zis de la distanță s-a impus.

Apăsarea și tensiunea, cum spuneți, se simt și în sfera culturii. Librăriile sunt încă închise, muzeele asemenea, sălile de spectacole așteaptă și ele reîntâlnirea cu publicul și în România, și în multe alte locuri din lume. Ca de obicei, se creează două tabere: tabăra pesimiștilor și tabăra optimiștilor. Dumneavoastră cum vedeți lucrurile?

Cu multă atenție, în primul rând, cu tot interesul, mai optimist în unele privințe și poate mai pesimist într-altele, chiar dacă structura mea e pozitivă. Evident că multe lucruri care s-au întâmplat în această perioadă, se întâmplă și se vor mai întâmpla nu sunt foarte roze și consecințe grave, profunde sunt și mai ales vor fi. De pildă, prăbușirea vânzărilor la cărți. Editurile care mai îndrăznesc să-și raporteze sau măcar să transmită neoficial informații despre cum le merge spun că prin comenzi online și livrări la domiciliu abia urcă spre 20%. Alții încearcă să fie ei mai optimiști și spun că spre 50%, dar probabil că cifrele reale sunt mai jos, ceea ce este teribil, pentru că, în funcție de vânzări, îți poți sau nu plăti angajații, poți continua să investești în cărțile următoare ș.a.m.d.

Sunt, apoi, celelalte domenii cultural-artistice. Instituțiile de spectacol de stat au beneficiat de susținerea financiară a guvernului sau a administrației locale, în funcție de tipul de subordonare. Dar peste tot s-a oprit lucrul cu publicul, nu s-a mai jucat teatru, nu s-a mai dansat, nu s-a mai cântat. Există zona extinsă a infrastructurii de organizare de evenimente culturale de tip privat – artiști, asociații, fundații, agenții organizatoare de festivaluri, de concerte de muzică simfonică sau rock. Acum intrăm în sezoanele în care proliferaseră anii trecuți festivalurile, la munte și la mare, pe plajă și pe pajiști, pe stadioane, în orașe. Și totul e suspendat și, evident, asta înseamnă că nu se fac încasările pe care contau cei care organizau. Sunt situații foarte diferire. Arta, artiștii sunt unicate. Unii se descură, alții nu, unii găsesc soluții, alții nu. Deocadată cred că e o perioadă încă de întrerupere și de așteptare, așteptare probabil destul de șovăitoare. Ne lipsește certitudinea, nu știm cum se va întâmpla și cum se vor putea relua toate.

Ca să dau niște detalii mai concrete și poate mai interesante, urmăresc cu mult interes felul în care se adaptează unii și bineînțeles că mă interesează formele de adaptare mai ingenioase. Toată lumea culturală s-a mutat, cât s-a putut, pe Internet și se tot difuzează pe rețelele de socializare, pe site-urile instituțiilor de spectacol înregistrări de montări teatrale, spectacole de operă, concerte simfonice ș.a.m.d., ceea ce e foarte bine, dar e și destul de mecanic: pui la dispoziție, public, ceea ce ai în arhive.

Alții încearcă soluții mai interesante, mai ingenioase. De pildă, pe site-ul Teatrului Național din Cluj sunt postate cu o anumită frecvență mici clipuri realizate de actori la ei acasă, actorii performând special pentru aceste videoclipuri, uneori pasaje din roluri deja jucate sau din alte piese de la teatrul lor. Ce putem vedea, sigur, e ingenios, e special, pentru acum. Sunt și alte asemenea lucruri. De pildă, am și apucat să comentez în jurnalul meu cultural din reporterglobal.ro primele lucrări de artă plastică, primele pe care le-am văzut eu cel puțin, influențate de epidemie, și anume două tablouri oferite pe site-ul Galeriei Möbius, ale lui Roman Tolici, cu măști de protecție purtate de personaje. Dar mai mult nu spun, trebuie văzute imaginile. Un alt tip de lucrări, tot influențate direct de tematica perioadei, a lucrat deja Francisc Chiuariu și le-am văzut pe un site-ul pressone.ro, într-o anchetă realizată de alt artist vizual, Lucian Muntean, și le-am comentat și pe ele în jurnalul pe care-l țin în perioada asta. Însă de data asta e un paragraf care nu poate fi deocamdată citit, pentru că reporterglobal.ro e întrerupt, suspendat, cum multe operațiuni culturale, de presă sunt în perioada asta.

Cum ați început să scrieți și să grupați în acest jurnal de pandemie observații asupra prezentului?

M-am trezit scriind jurnalul ăsta, nu mi-am propus s-o fac. Nu țin de obicei jurnal. Am mai făcut poate, când și când, consemnări personale, dar niciodată sistematic pentru o perioadă mai îndelungată. Însă acum, fiind titular de rubrici săptămânale, două simultan în aceeași publicație, după începutul pandemiei, și analiza politică, și jurnalul au avut, ca să zic așa, subiect impus unic. Nu mai ai despre ce să scrii la zi decât despre asta. Pe de altă parte, e un subiect cu o multitudine de fațete, e un subiect medical și existențial, e un subiect despre viață și moarte, e un subiect și politic, și economic, și psihologic și în foarte, foarte multe alte feluri. De asta m-am ocupat în primele săptămâni, în prima lună, să zicem, de după consemnarea noastră la domicliu prin deciziile restrictive le autorităților. Scriind, trimițându-mi articolele săptămânale la publicat, am început să și ordonez informațiile și am început să trimit unele dintre textele pe care redacția reportglobal.ro mi le-a preluat și care au și devenit, la un moment dat, trei sau patru pe săptămână, organizaându-le chiar ca pe un jurnal din zilele epidemiei. Și am început să le și pun în formă de jurnal: consemnări pe zile. După care, și după ce s-a suspendat, pe moment cel puțin, publicația, am continuat să țin jurnalul. Am avansat mult. Scriu în paralel și secvențe mai analitice, de speculație sau de sinteză asupra prezentului, iar jurnalul cursiv, pe zile, cred că deja a depășit 150 de pagini și m-am trezit că îmi cam iese de o carte pentru cândva, când o să știm cu toții că o să ajungem la un sfârșit, deși sfârșitul subiectului nu prea se întrevede în momentul ăsta, chiar dacă vorbim de relaxări, de viitoare ieșiri în spațiul public, de reporniri. Până una-alta, epidemia nu e eradicată, vaccin n-avem, infectări vor continua să se producă și rămâne să vedem ce se va întâmpla.

Am și o anumită reținere personală, o anumită jenă personală, pentru că îmi dau seama că se vorbește mult și probabil se și scrie destul de mult despre ce se întâmpă. Pandemia e un subiect unic pentru toată lumea și probabil că nu sunt puțini cei care și scriu și poate că țin efectiv jurnale. Am văzut deja și la edituri românești, și la edituri din lumea largă încercări de a și specula rapid această nouă temă la zi, care poate să devină și o temă la modă, cărți improvizate pe tema epidemiei și aruncate repede în spațiul public și nu-mi surâde deloc ideea să particip la o cursă șmecherească de speculare a unei conjuncturi. Eu n-am vrut decât să fac ce fac dintotdeauna, și anume să comentez, să analizez, să trec prin filtrul personal ce se întâmplă în societatea românească și în lume în situația dată. Dacă suntem consemnați în spațiile noastre private, atunci există și fațeta asta privată a percepțiilor despre ce se întâmplă, fațeta de jurnal. Și am mers înainte pe linia asta. O să vedem până la urmă ce o să iasă, și cum, și când, și dacă va fi o carte și ce fel de carte și cât de lungă va fi durata subiectului, căci subiectul încă nu se termină.

Fragmente din jurnalul de pandemie al invitatului puteți asculta aici: