Memoria ne e prieten şi duşman. Într-o măsură destul de consistentă devenim suma amintirilor noastre, a percepţiilor filtrate prin sita mai fină sau mai rară a ceea ce cunoaştem prin experienţe pe care le stivuim în hala numită „aduceri aminte”. Subiectivitatea afectivă, însă, transformă rezultatele neutre şi le alterează cu timpul. Ştim ceea ce ne amintim că ştim. Iar mintea convinsă de emoţii prelucrează datele în aşa fel încât e foarte posibil să ne fabricăm propriul trecut. Istoria e una dintre cele mai subtile ştiinţe tocmai pentru că operează cu informaţii obiective relatate de subiectivităţi asumate. Cât de fidelă poate fi, totuşi, o amintire? Cât de sinceră o impresie despre un fapt petrecut în urmă cu câteva decenii sau secole? În cine poţi avea cu adevărat încredere că păstrează adevărul istoric în detrimentul interpretărilor personale? Cât de mult ne cunoaştem, de fapt, trecutul?

În teatru, imposibilitatea conservării spectacolului face şi mai interesantă această arheologie recuperatorie. Suntem fascinaţi de vestigii precum costumele şi tehnica de scenă din amfiteatrele Greciei antice, însă despre spectacole în sine am aflat din papirusuri aproape fărâmiţate în care nu avem încotro decât să le credem. Aura de legendă care pluteşte peste timpurile de demult face parte din convenţia memoriei. Odată cu fixarea pe un suport fizic, mărturiile concrete ne apropie tot mai mult de esenţa actului artistic; vedem tabloul cu David Garrick interpretându-l pe Richard al III-lea şi teoria lui Denis Diderot din „Paradox despre actor” devine mult mai uşor de acceptat. Îi vedem în fotografii pe actorii lui Cehov, Cieslak e filmat interpretându-l pe „Prinţul Constant”, „Clasa moartă” a lui Tadeusz Kantor e documentată integral. Le privim cu ochi admirativi, pentru că ştim că sunt borne din istoria teatrului universal şi ne bucurăm că putem să le experimentăm mai concret decât citind despre ele.

În ultimele două luni, cea mai fericită alegere a teatrelor care au difuzat spectacole on-line a fost aceea de a prezenta spectacole de arhivă. Dificultăţile tehnice şi calitatea mai puţin fericită a imaginii sau a sunetului au fost de multe ori citate cu părere de rău. Ne-ar fi plăcut tuturor ca spectacolele anilor ’90 să existe într-un format mai performant, filmările să fie, poate, restaurate şi aduse într-o formă cât mai aproape de claritatea tehnologiilor digitale. Aruncăm o privire la colegii din vestul aropiat şi ne-am fi dorit ca şi posibilităţile noastre tehnice să ne ofere montaje, decupaje, mişcări de aparat, prim-planuri şi o regie a filmării în toată regula. Oftăm, tragem aer în piept şi încercăm să ne bucurăm de ceea ce avem.

Iar moştenirea filmată a acelor ani, aşa cu imagini imperfecte şi sunet înfundat, este, într-adevăr un document valoros care ne convinge că ceea ce citeam în cronici entuziaste sau în mărturisiri emoţionate nu e deloc un mit. Majoritatea spectacolelor despre care am aflat că au fost mari îşi păstrează impactul şi forţa de a emoţiona chiar şi peste trei decenii, chiar şi redate pe ecran, chiar şi filmate amatoriceşte. Originalitatea şi imaginaţia lui Silviu Purcărete din „Ubu Rex cu scene din Macbeth” sau „Titus Andronicus” sunt la fel de zguduitoare şi actuale. Dacă premiera lor ar fi astăzi, nimic din contextul extrascenic nu le-ar ştirbi din bogăţia artistică şi din vigoarea estetică. Performanţa unei întregi trupe din „Petru” în regia Cătălinei Buzoianu şi momentele-recital pe care le oferă Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc sau Cornel Scripcaru sunt mostre de actorie-meşteşug care e la fel de apreciată şi acum. Energia absolut copleşitoare pe care o degajă câteva fragmente păstrate din „Richard al III-lea” în regia lui Mihai Măniuţiu e fantastică; intuieşti anvergura spectacolului şi îţi imaginezi cât de impactante erau emoţiile pe care le poate stârni o asemenea desfăşurare de forţe. Marcel Iureş în „Caligula” pus în scenă tot de Mihai Măniuţiu e incandescent, degajă o fascinaţie magnetică, iar cheia de interpretare a unui Caius blând şi fragil care acţionează dement din nevoia de a se apăra, de a-şi ascunde vulnerabilitatea pe care o dezvăluie doar printre crăpăturile măştii de suferinţă, e o dovadă istorică a artei unui mare actor.

Spectacolele cu adevărat mari îşi depăşesc timpul. Există multe spectacole bune care sunt fixate în decada lor; îşi au relevanţa doar în imediată legătură cu timpul în care au fost montate, vorbesc doar la timpul prezent şi odată scoase din matca vremurilor îşi pierd plauzibilitatea şi farmecul. Spectacolele-reper sunt cele care vorbesc mai multe limbi şi pot fi apreciate dintr-un viitor sincer impresionat de prezentul lor continuu. „Cevengur” în regia lui Lev Dodin şi „Divina Comedia. Infernul” în regia lui Tomasz Pandur nu au avut nevoie de nicio subtitrare, limba rusă şi limba germană nu au mai sunat deloc necunoscut, iar orele petrecute vizionându-le au curs în plăcerea de a face cunoştinţă, chiar şi mijlocită, cu două mari montări ale secolului XX.

Documentarea spectacolelor de teatru şi arhivarea specializată sunt esenţiale pentru ca memoria să nu joace feste istoriei. Teatrul nu se întâmplă decât pe scenă, în faţa unui public. Altfel devine altceva. Păstrarea lui pe cele mai competente suporturi tehnologice este, însă, o datorie de onoare.